Saturnianul

Şi fraieri, cu bătaie spre proşti! Noi românii, adică. Înghiţim căcaturi cu tonele, zicem “săru-mîna” şi ne lingem pe boticuri. Dar avem mîndrie naţională şi suntem nemulţumiţi înnăscuţi! Nimic nu e suficient de bine pentru noi, dar dacă ne întreabă cineva cum ar trebui să se facă ca să fie bine, ridicăm candid din umeri şi răspundem: “Păi de unde să ştim noi? Iei trebuie să ştie, că de-aia ie puşi acolo!” Păi, băi unicelular care s-a născut din greşeală cu creier, dacă tu nu ştii cum îţi e bine, ce trebuie să se facă ca să îţi fie bine şi te uiţi ca la icoană la ăla din parlament sau guvern, aşteptîndu-te să ştie el, atunci mori în beznă!

Da, suntem bolnavi cu capul. Sau cu sufletul. Sau cu amîndouă. Dracu’ ştie cu ce, dar suntem. Dilimandreală cronică în stadiul terminal. Morţi cerebral. There’s no country for dead men, ca să parafrazez titlul unui film.

De la ordonanţa aia idioată, care pune independenţii pe drumuri să stea la cozi aiurea-n tramvai pentru că “specialiştii” din guvern vor să aibă alaltăieri banii pentru pensie, sănătate, şomaj etc., s-a iscat o adevărată isterie mediatică. Care e doar atît: isterie. Formă fără fond! Da, sunt de acord, ordonanţa e o catastrofă a logicii, plină de contradicţii şi interpretări. Şi un retardat ar fi scris-o mai coerent şi clar (ceea ce mă face să suspectez că e concepută intenţionat aşa)! Înţeleg pînă şi pasiunea morbidă a mioriticilor de a face haz de necaz ca înlocuitor pentru “a lua atitudine” sau măcar “a gîndi” cu creierul lor. Care este el!

Totuşi… Ce treabă are asta cu stupizenia de clip-protest care le-a băşit ălora de la Taxi? Protest nu e, chiar dacă unii jubilează. Glumă nu e. Act de cultură, nici atît. Jignitor la adresa celor doi? Get real! Ăstora li s-a băgat carne în frigider cît pentru două vieţi, aşa că sunt imuni la flegme d-astea anemice. Nu, e clar! Mesajul are ca destinatar specimenul mioritic care a stat cu orele la coadă pînă i-a ieşit sufletul prin toate orificiile ca să dea bani la buget iar acum îşi topeşte frustrarea rîzînd cu gura pînă la urechi la vizionarea stupizeniei şi zicînd superior printre dinţi: “Aşa le trebuie! Bine le-o mai zice băiatu’ ăsta!” După care, luna următoare se aşează iar cuminte la coadă.

Cu ce l-ar ajuta pe mioritic să vină Şeitan sau Vlădescu să stea cu el la coadă? Vax! Ei stau o singură dată. El o să stea mereu! L-ar ajuta cu ceva dacă unul din ăştia doi ar face în aşa fel încît să nu mai trebuiască să stea la coadă. Şi aia e treaba lui, nu să stea la coadă cu mioriticii. Dar nuuu! Miorticul se bucură bolnav de “suferinţa” demnitarului alături de el pentru cîteva ore. Chiar dacă mioriticul o să sufere pe urmă pînă la moarte. El e bucuros nevoie mare că a scos Şeitan limba de-un cot alături de el. Şeitane, Vlădescule veniţi băieţi şi staţi la coadă cîteva ore cu mioriticii, că pe urmă sunt în stare să suporte batjocuri eterne cu zîmbetul pe buze.

PS: La casa de pensii, oameni care veniseră cu toate actele în regulă pentru a încheia contract apoi să dea bani, au fost refuzaţi pentru că n-aveau… dosar cu şină. Dorele tată, tu nu mai crăpi odată?!

Aflu din întîmplare că România a avut un prim-ministru patriarh: Miron Cristea. Nu mă surprinde. Biserica a fost din cele mai vechi timpuri implicată în politică (din umbră sau la vedere) şi în manipularea maselor pentru atingerea unor scopuri şi interese nu chiar… sfinte. Este unul din motivele pentru care nu mai am respect faţă aceasta organizaţie fariseică. Există şi atît! O accept pentru că societatea umană o consideră încă necesară. Dar nu pot să-i ofer ceea ce eu consider că nu i se cuvine: respect. Şi mai aflu că Banca Naţională vrea să emită o monedă comemorativă întru veşnica pomenire a acestui fost prim-ministru. Bine, ăsta e doar un moft. Credeaţi că moftologii existau numai pe vremea lui Caragiale?

Al doilea moft: Statele Unite protesetează faţă de această emisiune comemorativă. Dacă n-ar fi vorba de SUA, aş rîde copios. Aşa, e de plîns. Credeam că cea mai mare putere a lumii s-a maturizat în aproape 300 de ani de existenţă şi nu mai ţopăie cu picioarele în nisip, orăcăind atunci cînd cineva îndrăzneşte să pună mîna pe găletuşa şi lopăţica ei.

Noi, românii, încercăm sa ne acceptăm trecutul. Evreii cînd au de gînd să şi-l accepte pe al lor şi s-o lase mai moale cu sensibilitatea asta excesivă şi deplasată? Eu, unul, m-am plictisit de smiorcăielile de mironosiţă care nu suportă să fie atinsă nici cu un fulg. Evreii îmi par un popor inteligent şi cu capul pe umeri. Aşa că nu ştiu ce-i cu bocitoarele astea veşnic deprimate al căror rol e să plîngă la anumiţi stimuli, fără a simţi nimic de fapt. O avea vreun rol tot spectacolul ăsta ieftin, dar eu nu-l pricep. Parol!

(Foto: Unbecoming Levity)

O demonstrează comuna Popeşti-Leordeni! Sau cel puţin comuna de pe Google Maps. Fiindcă acolo există două tipuri de cimitire. Cimitirul-cimitir şi cimitirul cu morţi. Exact! Acesta este cimitirul în care morţii rămîn morţi. Gata! Punct! C’est fini! Kaput! Nici tu reînviere, nici tu reîncarnare, nimic. Astea-s bonusuri care se dau doar în anumite condiţii. Poate la cei care s-au pus bine cu biserica din timp, cotizînd gras la bunăstarea ei şi avînd, astfel, asigurată o pilă la Dumnezeu. Aşadar, oiţe dragi, aveţi grijă ce faceţi, ce păşuni vă rezervaţi în lumea cu verdeaţă. Catedrala Neamului nu a fost începută, sigur mai e nevoie de ceva donaţii pe-acolo. N-aţi vrea să ajungeţi în cimitirul cu morţi, aşa-i?

Apropo, ştiţi că biserica nu plăteşte nici un fel de impozite sau contribuţii sociale. Cu toate astea, cînd un preot se îmbolnăveşte, ghiciţi unde merge să se trateze? În una din cele 18 mii şi ceva de biserici? Nuuu! Într-unul din cele 425 de spitaleeee! Nu-i aşa că viaţa e frumoasă?

Cum era aia cu “fiecare român trebuie să plătească”?! Păi dacă toţi românii trebuie să plătească, toţi să fie! Așadar, poate doriţi să semnaţi petiţia asta online privind impozitarea averii BOR şi a reducerii salariilor episcopilor. Hai să şi facem ceva dacă tot înghiţim prosteli pe faţă în numele toleranţei. Să propunem BOR să fie tolerantă şi îngăduitoare cu noi nu doar duhovnicesc (uneori nici măcar aşa nu este tolerantă), ci şi lumesc. Să vedem, vrea şi poate?! Dar mi-e teamă că deja ştiu răspunsul Şi îl ştiţi şi voi!

Şi nu, nu e vorba de principiul “să moară şi capra vecinului” în această petiţie, ci de principiul solidarităţii. Pe care biserica ni-l predică din plin.

Nu mai ştiu unde am auzit sau citit dar un personaj d-ăsta pitoresc-mioritic care are/face el bani mulţi, ar fi zis ceva de genul: “Băi nene, io mă cac aur!” Ce-o fi vrut să spună cu asta? Că lucrurile de valoare ies pe la instalaţiile de dejecţii? Sau că valoarea aurului e direct proporţională cu “plăcerea” produsă de putoarea tonelor de rahat în care s-a bălăcit pentru a-l obţine?

PS: Să fie doar coincidenţă că “lingou” (de aur) şi “lingău” sunt paronime?!

Dacă o înjuri, eşti porc. Dacă n-o înjuri, eşti bleg.
Dacă o loveşti, eşti violent. Dacă n-o loveşti, eşti nepăsător.
Dacă te impui, eşti tiran. Dacă nu te impui, eşti cîrpă.
Dacă n-o ajuţi, eşti nesimţit. Dacă o ajuţi, eşti nepriceput.
Dacă faci sex cînd nu vrea ea, eşti prea insistent. Dacă faci sex cînd vrea ea, eşti prea disponibil.
Dacă n-o săruţi cînd intri pe uşă, eşti lipsit de romantism. Dacă o săruţi cînd intră pe uşă, eşti efeminat.
Dacă n-o consolezi cînd plînge, eşti insensibil. Dacă o consolezi, eşti fals.
Dacă eşti ferm, eşti prea dur. Dacă nu eşti, eşti prea sensibil.
Dacă eşti prost, eşti bun. Dacă eşti bun, eşti prost.

O ştiţi?

Probabil aţi auzit de atît de multe ori că nu există încît a devenit un clişeu care vă plictiseşte precum o filosofeală ieftină. La fel am crezut şi eu multă vreme, luat de valul gîndirii şablonarde şi al vorbelor rostite cu ton de sentinţă definitivă, fără posibilitate de recurs. Ei bine, astăzi ştiu că femeia ideală există! Mi-am dat seama de asta aproape întîmplător, pe principiul problemelor complicate care au soluţii uimitor de simple.

Înverşunat de afirmaţia “femeia ideală nu există”, m-am încăpăţînat să identific acele calităţi fizice şi comportamentale care puse laolaltă ar putea creiona-o. Dar, de fiecare dată, se găsea o ultimă piesă care nu se potrivea puzzle-lului aproape complet iar conceptul se risipea precum fumul. Şi nu puteam renunţa la acea piesă, fiindcă atunci aş fi intrat în contradicţie cu însuşi conceptul de femeie ideală.

Pînă cînd într-o zi, dezamăgit şi obosit să mai fac atîtea puzzle-uri care rămîneau incomplete fiindcă nu mi se potrivea fix ultima piesă, am renunţat. Din clipa în care am încetat să pun laolaltă piesele încercînd să rezolv acest puzzle, femeia ideală a început să se contureze clar şi am realizat că ea fusese acolo tot timpul iar încăpăţînarea mea de a rezolva puzzle-ul era cea care mă împiedicase să o văd pînă atunci.

Piesele am încetat să le pun laolaltă cînd am început să mă iscodesc vizavi de faptul că nu m-am putut niciodată îndrăgosti la prima vedere. Literal la prima vedere, adică. Atunci cînd vezi pentru prima oară în viaţă o femeie şi eşti gata, cazi pe spate. Cel mai devreme mi s-a întîmplat la a doua vedere. Dar niciodată la prima. Şi asta pentru că nu am avut nicicînd un şablon în care să încadrez femeia pentru a o considera posibilă parteneră: să aibă ochi nu-ştiu-cum, sau păr nu-ştiu-cum, sau sîni nu-ştiu-cum, etc. Pentru mine a fost suficient să fie măcar drăguţă şi să nu-mi agreseze retina. Atît! Deci, teoretic, m-aş putea îndrăgosti de orice femeie care posedă aceste două calităţi cu arie foarte largă de acoperire. Iar dacă după prima vedere şi trei vorbe schimbate pot spune “asta e o femeie în compania căreia mi-ar plăcea să fiu şi a doua oară”… sky is the limit. Dar de-aci încolo, încep variabilele care decid ce se întîmplă mai departe.

Prin urmare, femeia ideală este exact aceea în compania căreia te simţi bine şi simţi că poţi fi tu însuţi, fără reţineri şi poleieli. Iar ea există în permanenţă, este pretutindeni şi se găseşte cîte una pentru fiecare dintre noi, doar că poate fi văzută numai în clipa cînd încetezi să-i aplici etichete şi baremuri fixe. Lucru care, din păcate, se întîmplă destul de des. Pentru că, paradoxal, deşi nu suntem roboţi tindem să îi evaluăm pe ceilalţi folosind criterii robotice.

• În sfîrşit, am unde să mă uit şi eu la ştiri: Euronews şi CNN. Posturile teve româneşti le-am pus pe stop. Pe-acolo mai trec uneori, aşa cum trec unii bărbaţi pe la curve să facă chestii “murdare” pe care nu îndrăznesc să le propună iubitei/soţiei, ca să văd ce cretinisme mai nasc politicienii, cum mai merge economia şi dacă mai există economie. În rest, totul e un can-can neaoş, ori de aiurea.
• Tot la CNN am auzit un jurnalist spunînd o chestie ce mi-a dat măsura jurnalismului şi jurnalistului profesionist. Chestie care ar provoca “profesioniştilor” noştri greţuri şi vărsături numai dacă s-ar gîndi la ea. Un reporter, care relata din Africa de Sud legat de campionatul mondial, a fost rugat de către colegul din studio să-şi exprime părerea despre ceva anume. Replica reporterului a fost de nota 10: Normally, journalists don’t have opinions! (În mod normal, jurnaliştii nu au opinii!) Mi s-a confirmat că la noi nu prea există jurnalişti profesionişti, ci numai părerişti. Că echidistanţa e pentru ei fluturarea patriotică a unui drapel pe care nu dau doi bani.
• Caravana internaţională a secerişului s-a sărbătorit la sîrbi prin ieşirea la coasă a localnicilor din sate. La noi, prin discursuri cu limbaj de lemn alături de două combine aduse pe post de exponate. Motivaţia: “Umiditatea grîului e prea mare şi nu se poate secera”. Fi-r-ar mama lui a naibii de drob de sare! E clar! Iubim circul şi vorbele goale. Exact asta ne servesc politicienii. De ce ne plîngem? Le pasă de noi!
• Cică revine gripa aviară, zic nişte cercetători americani care ar fi găsit virusul la vrăbii şi struţi. Ce-i băieţi, tot nu merg bine afacerile din industria farmaceutică? Sau aţi constatat că paranoia nu e suficient de răspîndită? Hai că struţii sunt mai uşor de exterminat. Dar ce faceţi cu vrăbiile?
• De ce unora le place să se victimizeze din orice? Au impresia că sunt buricul lumii şi că soarele n-o să mai răsară iar Terra o să-şi oprească rotaţia dacă ei sunt atinşi fie şi cu un fulg? Sau e doar prostie deghizată în prea-importanţă?

Unii zic că noi, oamenii, suntem gîndaci în comparaţie cu forţele universului şi ale naturii. Era bine să fie aşa. La un eventual cataclism, natural sau nu, gîndacii vor supravieţui. Noi, nu!

Eu şi alţi aproape 5.000 de români. Sondajul de mai jos este elocvent. Motivul financiar este abia pe locul 2 şi la mare distanţa de primul motiv (deşi acesta este plasat ultimul la efectuarea sondajului). Este exact motivul pentru care aş emigra şi mă gîndesc tot mai serios la varianta asta. Pare ciudat, nu? Cum adică, nu ai pleca pentru situaţia financiară? Nu! Situaţia financiară, fie ea şi bună, nu poate genera mulţumire într-un mediu social ostil unde ajungi să te simţi mai străin decît printre străini; unde orice urmă de civilizaţie şi bun-simţ este descurajată şi înăbuşită, inclusiv de autorităţi; unde presa (în mare parte) oferă numai dejecţii şi contribuie masiv la înfricoşarea şi alienarea populaţiei; unde trebuie să-ţi foloseşti mare parte din resursele financiare de care dispui pentru a îmblînzi “hienele” din diferitele administraţii şi instituţii publice, ca să nu fi sfîşiat şi aruncat de colo-colo precum o pradă neputincioasă.

În România s-ar putea şi se poate trăi bine şi în ce priveşte situaţia materială DACĂ ar exista civilizaţie, respect şi nu ne-am mai înşela unii pe alţii. În schimb, lipsa de respect, batjocura şi înşelătoria se practică la toate nivele, începînd cu autorităţile statului şi terminînd cu neguţătorii din pieţe. Şi nu-mi vorbiţi de patriotism. Patrioţii de azi, respectaţi şi promovaţi, sunt tocmai cei care şi-au construit situaţia financiară profitînd de mediul ostil, încurajîndu-l şi ajutînd la proliferarea lui.

De ceva vreme observ că, în discuţiile cu teme economice, se readuce pe tapet impozitarea progresivă (devenită o marotă a acestui tip de discuţii), paralel cu blamarea cotei unice ca fiind nedreaptă, discriminatorie, creatoare de discrepanţe socio-economice etc. Toate astea nu reprezintă pentru mine altceva decît o demagogie ieftină avînd ca fundament psiho-social două handicapuri (sper eu provocate şi nu congenitale) ale poporului român: egalitarismul şi principiul “să moară şi capra vecinului”. Probabil aceste handicapuri vor şi asigura succesul unui cadavru economic conservat, deshumat, primenit şi expus drept manechin de calitate superioară pe care să se atîrne ţoale pentru tot “boborul”. Un lucru e clar: unii vor să profite de criza economică şi de deciziile haotice ale actualilor lideri politici pentru a exploata aceste handicapuri ale societăţii. Explorează mai departe »