S@urnianul

Archive for Decembrie, 2007

La sfârşit de 2007 am şi eu, ca toată lumea, o listă a realizărilor şi nerealizărilor anului care se încheie, o balanţă a lucrurilor bune şi a celor… mai puţin bune. Evit să folosesc sintagma “lucruri rele” fiindcă încă îmi place să cred cu încăpăţânare că nu există lucruri rele, ci numai lucruri care nu sunt bune pentru mine, care nu îmi plac şi nu mi se potrivesc mie, care nu îmi fac plăcere mie, care mă întristează pe mine. Şi atunci sunt lucruri mai puţin bune, nu rele. Read the rest of this entry »

Mi-e dor de vară. Şi mi-e dor de un prieten drag şi-aş vrea să ne mai strângem în braţe şi să vorbim despre viaţă, fotografie şi motoare. Şi-mi răscolesc amintirile frumoase uitându-mă peste fotografii. Era doar cu 5 luni în urmă dar parcă a trecut o veşnicie de atunci. Oare de ce lucrurile frumoase îmi par a se fi petrecut cu muuultă vreme în urmă chiar şi atunci când au trecut numai câteva săptămâni sau câteva luni? Poate pentru că mi-aş fi dorit să nu aibă un sfârşit? Sau pentru că mi-aş dori să se repete? Read the rest of this entry »

De obicei, din maşinile taximetriştilor răzbat, invariabil, acorduri de manele. Ei bine, astăzi, în timp ce mă întorceam din plimbarea la filiala Loto din Lizeanu, mi-a fost dat să aud nişte acorduri ce m-au făcut să cred, pentru o clipă, că mă aflu în zona Ateneului şi de-aia aud eu ce aud. Dar, nu! Nu eram la Ateneu, ci eram la semafor, aşteptând să trec strada, iar dintr-un taxi se auzeau acordurile lui An der schönen blauen Donau (On the Beautiful Blue Danube). Am rămas pur şi simplu perplex şi m-a oprit să ascult acordurile ce răzbăteau din taxi, de parcă nu mai auzisem niciodată compoziţia respectivă sau nu o aveam acasă la îndemână. Nu-mi venea să cred! Un spaţiu dominat prin excelenţă de manele ori, în cel mai bun caz, de un post de radio, era stăpânit de muzica lui Strauss.

Sincer, mă îndoiesc că era vorba doar de nişte fiţe de snob. Asemenea acorduri solicită un “ceva” în plus în reţeaua neuronală pentru a gâdila simţurile, fie şi numai cele auditive.

Am parteneră şi dorm cu ea . Nu ştiu dacă un astfel de obiectiv există în realitate, dar zău că arată fenomenal. Ce siluetă, ce contururi, ce prestanţă. Şi s-ar potrivi de minune pe corpul suplu al unui DSLR.

În fine, accept şi o prelungire ceva mai decentă. Cam ca asta:

Lăsând gluma la o parte, ie-te ce-mi face mie cu ochiul de ceva vreme şi-mi provoacă salivări abundente:

• un Nikon D80

şi trei copilaşi pentru el

• micuţul wideangle
• delicatul macro
• şi fratele mai mare, teleobiectivul

Ştiu, sunt modest şi n-am pretenţii mari. Dar bărbaţii rămân mereu nişte copii. Creşte doar valoarea jucăriilor. Nu-i aşa Mona? Ete dovada.

Am comparat-o întotdeauna cu o sămânţă pe care o sădeşti.

Când doi oameni care nu se cunosc, se întâlnesc şi încep să comunice, se poate întâmpla, la un moment dat, ca fiecare să descopere în celălalt sămânţa încrederii. După care se pot decide că vor să o dezvolte şi atunci o iau şi o sădesc între ei. Din acest moment, există un timp obligatoriu (care poate fi mai lung sau mai scurt) ce trebuie să treacă pentru a vedea dacă sămânţa tocmai sădită începe să rodească.

Când sămânţa a germinat acel timp necesar şi tânăra “plantă” îşi începe viaţa, se poate spune că relaţia celor doi a făcut un pas important. Dar lucrurile nu se opresc aici. Valoarea încrederii, buna ei dezvoltare depinde nemijlocit de reciprocitate. Dacă nu este îngrijită de amândoi cu aceeaşi dăruire cu care a fost semănată şi stimulată să rodească, inevitabil se va ofili şi va muri.

Se spune că încrederea se câştigă greu, dar se pierde uşor. Eu cred că mult mai greu decât câştigarea încrederii este îngrijirea, menţinerea ei. De ce? Pentru că de cele mai multe ori lucrurile se petrec aşa: atunci când vrei să câştigi încrederea cuiva de care eşti interesat şi vrei să ţi-l apropii, vei munci cu grijă, străduinţă şi din toată inima. Însă în clipa când devii sigur de încrederea celuilalt în tine, grija pentru menţinerea ei scade brusc, pe considerentul “acum are încredere în mine, de ce să mă mai străduiesc atât de mult?”. Aceasta este greşeala fatală care va duce la moartea încrederii. Şi, în cele din urmă, la moartea relaţiei.

Nu v-aţi speriat prea tare sper

Nu, nu m-am convertit la satanism, nu sug sânge şi nici nu mă pregătesc pentru o “carieră” de criminal în serie. Aşa cum vă spuneam acum două zile, mi-am schimbat look-ul. Unul mai… original şi care, mai ales, să aibă tangenţă cu genul meu literar/filmografic preferat: horror. Temei i-am dat un piculeţ de suflu propriu, mai exact am adăugat la header două imagini: Stephen King şi cuţitul. Read the rest of this entry »

Zilele acestea, mai exact după Crăciun, va avea loc o schimbare de temă şi de headline la blog. Va fi mai… în spiritul aplecărilor mele literare şi filmografice. De ce un post care să anunţe aşa ceva? Păi, ca să nu vă speriaţi sau să rămâneţi surprinişi. Pentru cei care mă cunosc, să ştiţi că am rămas acelaşi. Pentru cei care nu mă cunosc, doar atât pot să le spun: Nu muşc! Cu toate variantele pe care le poate avea această propoziţie.

Aşadar, până pe 28 decembrie o să iau un mic concediu. See you then, with my new face!

Petrecerea de Crăciun la care io ajunsei (şi trebuie să recunosc acest lucru) datorită lu’ blogu’ lu’ Artistu, unde am citit anunţul care m-a dus la pagina maestrului de ceremonii, recte Adrian Cristea.

Dintre toţi cei cu care am făcut cunoştinţă şi apoi m-am întreţinut sau nu (că erau mulţi şi ceva anume m-a reţinut în colţişoru meu de masă, o să vă daţi voi seama ce), numai pe Artist îl cunoşteam dinainte. Restul am avut plăcerea să-i cunosc atunci: Mona, Tedy Necula, Psihiatru’, Piticu, Marie Jeanne (cu care n-am schimbat prea multe vorbe, dar mi-am dat seama că, deşi e lămâie, n-a fost acră deloc), Cristealizări (de care am pomenit la început), Beniamin (bă, io eram ăla cu trabucu’. Da’ ia zi, dacă nu aveam trabuc, aş fi fost ăla cu… ce?). Read the rest of this entry »