Saturnianul

Toate lucrurile care se petrec, mai ales cele frumoase, au o poveste în spate. În urmă cu aproape o săptămână spuneam aici care a fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în 2007 şi în ultimii 3 ani. Ei bine, şi acesta are povestea lui… frumoasă şi nostimă.

Totul a început de la citirea acestui post al Artistului, în care se anunţa Christmas Blog Party-ul pe 2007. Nu sunt un fan al petrecerilor, bairamelor, discotecilor etc. fiindcă nu stau prea bine la capitolul socializare la grămadă, de. Probabil oi fi rămas cu sechele de la jocul copilăriei “grămada cere vârf” când am nimerit odată mai pe la bază… Ceea ce n-a fost prea plăcut.

Totuşi la citirea postului care anunţa evenimentul, dintr-un impuls de moment (pe care mi l-am explicat abea mult mai târziu după petrecere) am lăsat un comentariu cum că voi fi şi eu prezent. Era cu 9 zile înainte de eveniment.

După vreo 2 zile, când trecuseră efectele fluturaşilor de la stomac şi ale mâncăricilor din buricele degetelor care mă făcuseră să las acel comentariu, creierul meu, belicos de analitic când îl apucă, a început să despice firul în do’oj dă milioane:

• de ce să te duci tu acolo?
• pe cine cunoşti tu în afară de Artist?
• ai curajul să priveşti o fată în ochi şi să-i bâgui ceva inteligibil şi inteligent fără să-ţi aduni curajul de prin chiloţi şi să te faci de cacao?
• tu nu bei, nu fumezi (la fumat şi băut ţi-am tras-o bă creier fotat, na!), prietenă n-ai; te duci să-i popeşti p-ăia şi să le cânţi litanii?
• mic de statură cum eşti, dacă se dansează o să stai inevitabil numai cu nasul între sânii partenerei de o să zică biata de ea că eşti obsedat sexual
• da mă, dar mai ieşi şi tu din casă, cunoşti oameni
• te mai destinzi
• te mai distrezi
• principiile tale morale şi mândria nu te lasă să nu onorezi o petrecere la care te-ai mai şi autoinvitat cu atâta vehemenţă
• dacă n-ai curaj să te uiţi la fete, te uiţi şi tu la băieţi (Băi creier pervers ţi s-au defectat conexiunile, ce-ai? Acu’ te resetez!)

Şi uite aşa, până în ziua cu pricina, creieraşul meu ba îmi dădea brânci din barcă, ba mă ridica înapoi de nu mai ştiam pe ce lume sunt şi ce trebuie să fac. Dar de fiecare dată când se întâmpla să cad în melancolia blegoasă ce-mi şuşotea în ureche “mai bine nu te duci”, ceva inexplicabil venea de undeva din străfundurile fiinţei mele şi-mi striga sfidător: Ba te duci băi puţă bleagă! Măi nene şi de nu mă făcea vocea asta interioară în toate felurile când vedea că renunţ la luptă. Ce mai, a şters duşumele propriei mele fiinţe cu mine!

Vine şi ziua cea mare! Voios, rumen, curat şi frumos mirositor precum un prunc neprihănit mă îndrept voiniceşte spre locul ostilităţilor, Casa Jienilor (denumire predestinată, parcă, să-mi dea curaj). Şi când eram eu la uşa stabilimentului gata să intru, de unde nu-mi plesneşte creierul una la lingurică de se dezumflă toţi muşchii curajului pe mine precum o anvelopă găurită. Cu fâsâitul de rigoare. Mă fleşcăisem tot, ce mai! Creieru-mi rânjeşte malefic şi comandă picioruţelor mele s-o ia agale înapoi. Lupta părea pierdută!

Când deodată apare vocea asta interioară şi urlă la mine: Te prelingi în direcţia greşită băi smântână dizolvată! Ţi-ai uitat oole acasă sau ţi-au îngheţat pe drum? Hai strânge din buci să te mai întăreşti şi marş înăuntru!

Şi “marş înăuntru” a fost, lucru pe care nu-l regret şi intuiţia îmi spune că n-o să-l regret niciodată. Iar dacă vă întrebaţi cine era vocea aceea interioară, ea era, da: coana Intuiţie, cea care mi-a fost mereu fidelă, cea care, în 99% din cazuri, mi-a arătat drumul luminos.

Restul poveştii îl ştiţi! Şi dacă nu, citiţi aici şi aici.