Toate lucrurile care se petrec, mai ales cele frumoase, au o poveste în spate. ÃŽn urmă cu aproape o săptămână spuneam aici care a fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în 2007 ÅŸi în ultimii 3 ani. Ei bine, ÅŸi acesta are povestea lui… frumoasă ÅŸi nostimă.

Totul a început de la citirea acestui post al Artistului, în care se anunÅ£a Christmas Blog Party-ul pe 2007. Nu sunt un fan al petrecerilor, bairamelor, discotecilor etc. fiindcă nu stau prea bine la capitolul socializare la grămadă, de. Probabil oi fi rămas cu sechele de la jocul copilăriei “grămada cere vârf” când am nimerit odată mai pe la bază… Ceea ce n-a fost prea plăcut.

Totuşi la citirea postului care anunţa evenimentul, dintr-un impuls de moment (pe care mi l-am explicat abea mult mai târziu după petrecere) am lăsat un comentariu cum că voi fi şi eu prezent. Era cu 9 zile înainte de eveniment.

După vreo 2 zile, când trecuseră efectele fluturaÅŸilor de la stomac ÅŸi ale mâncăricilor din buricele degetelor care mă făcuseră să las acel comentariu, creierul meu, belicos de analitic când îl apucă, a început să despice firul în do’oj dă milioane:

• de ce să te duci tu acolo?
• pe cine cunoÅŸti tu în afară de Artist?
• ai curajul să priveÅŸti o fată în ochi ÅŸi să-i bâgui ceva inteligibil ÅŸi inteligent fără să-Å£i aduni curajul de prin chiloÅ£i ÅŸi să te faci de cacao?
• tu nu bei, nu fumezi (la fumat ÅŸi băut Å£i-am tras-o bă creier fotat, na!), prietenă n-ai; te duci să-i popeÅŸti p-ăia ÅŸi să le cânÅ£i litanii?
• mic de statură cum eÅŸti, dacă se dansează o să stai inevitabil numai cu nasul între sânii partenerei de o să zică biata de ea că eÅŸti obsedat sexual
• da mă, dar mai ieÅŸi ÅŸi tu din casă, cunoÅŸti oameni
• te mai destinzi
• te mai distrezi
• principiile tale morale ÅŸi mândria nu te lasă să nu onorezi o petrecere la care te-ai mai ÅŸi autoinvitat cu atâta vehemenţă
• dacă n-ai curaj să te uiÅ£i la fete, te uiÅ£i ÅŸi tu la băieÅ£i (Băi creier pervers Å£i s-au defectat conexiunile, ce-ai? Acu’ te resetez!)

Åži uite aÅŸa, până în ziua cu pricina, creieraÅŸul meu ba îmi dădea brânci din barcă, ba mă ridica înapoi de nu mai ÅŸtiam pe ce lume sunt ÅŸi ce trebuie să fac. Dar de fiecare dată când se întâmpla să cad în melancolia blegoasă ce-mi ÅŸuÅŸotea în ureche “mai bine nu te duci”, ceva inexplicabil venea de undeva din străfundurile fiinÅ£ei mele ÅŸi-mi striga sfidător: Ba te duci băi puţă bleagă! Măi nene ÅŸi de nu mă făcea vocea asta interioară în toate felurile când vedea că renunÅ£ la luptă. Ce mai, a ÅŸters duÅŸumele propriei mele fiinÅ£e cu mine!

Vine şi ziua cea mare! Voios, rumen, curat şi frumos mirositor precum un prunc neprihănit mă îndrept voiniceşte spre locul ostilităţilor, Casa Jienilor (denumire predestinată, parcă, să-mi dea curaj). Şi când eram eu la uşa stabilimentului gata să intru, de unde nu-mi plesneşte creierul una la lingurică de se dezumflă toţi muşchii curajului pe mine precum o anvelopă găurită. Cu fâsâitul de rigoare. Mă fleşcăisem tot, ce mai! Creieru-mi rânjeşte malefic şi comandă picioruţelor mele s-o ia agale înapoi. Lupta părea pierdută!

Când deodată apare vocea asta interioară şi urlă la mine: Te prelingi în direcţia greşită băi smântână dizolvată! Ţi-ai uitat oole acasă sau ţi-au îngheţat pe drum? Hai strânge din buci să te mai întăreşti şi marş înăuntru!

Åži “marÅŸ înăuntru” a fost, lucru pe care nu-l regret ÅŸi intuiÅ£ia îmi spune că n-o să-l regret niciodată. Iar dacă vă întrebaÅ£i cine era vocea aceea interioară, ea era, da: coana IntuiÅ£ie, cea care mi-a fost mereu fidelă, cea care, în 99% din cazuri, mi-a arătat drumul luminos.

Restul poveştii îl ştiţi! Şi dacă nu, citiţi aici şi aici.