Aduceam în discuţie într-un articol mai din urmă problema relaţiei omului cu cel pe care, cel puţin declarativ, cam toată lumea îl iubeşte şi trăieşte (sau încearcă să trăiască) în spiritul său.

Ca o completare la acel articol şi ca un răspuns pentru cei care au comentat la el, fie efectiv sau numai în gînd, vreau să vă povestesc o legendă hindusă pe care am citit-o într-un roman SF. Roman pe care vi-l şi recomand: Bernard Werber - Thanatonauţii. Veţi avea ocazia să vedeţi problema morţii şi a vieţii de după moarte abordată dintr-o perspectivă diferită, inedită chiar, de ceea ştiţi din diversele curente filosofice sau doctrine religioase. Cartea a apărut în 1996 la Nemira, aşadar numai la anticariat sau la bibliotecă mai sunt şanse să o găsiţi.

Legenda hindusă spune că era o vreme cînd toţi oamenii erau zei dar pentru că au abuzat de divinitatea lor, Brahma, stăpînul zeilor, a decis să le-o ia şi să o ascundă. Zeii s-au adunat într-un consiliu încercînd să stabilească unde ar putea ascunde divinitatea omului. Unii spuneau că ar fi mai bine să o îngroape în pămînt, alţii, să fie aruncată în oceanul cel mai adînc sau dusă pe cel mai înalt munte. Brahma nu a fost de acord, zicînd că, mai devreme sau mai tîrziu, omul tot o va găsi. Şi atunci a decis să o ascundă chiar în străfundurile celui pedepsit să rămînă fără ea. Omul a atins cele mai înalte culmi, a pătruns în adîncimile oceanelor și în măruntaiele pămîntului dar nici pînă în ziua de azi nu a reuşit să găsească ce se află ascuns în el însuşi, mai spune legenda.

O simplă legendă sau ceva care chiar s-a întîmplat dar trecerea timpului a transformat întîmplarea în legendă? Cine ştie. Cert e că de milenii căutăm prin alte părţi acel CEVA şi ne mirăm că încă nu l-am găsit.