Privind eu la televizor cum nişte munictori sforăiau de zor la marginea drumului pe care erau plătiţi să-l reabiliteze, citind eu prin ziare despre avalanşa de morţi în urma neglijenţei personalului medical din nişte spitale desprinse parcă din romanele horror ale lui Stephen King şi ştiind că nimeni n-o să păţească nimic, aşa cum se întîmplă de fiecare dată, am reuşit totuşi să-mi mobilizez optimismul şi să-l duc pînă la limitele absurdului. Prin urmare, chiar dacă unii sunt mai pesimişti decît mine eu mă încăpăţînez să cred că mai avem, totuşi, o şansă de salvare să ieşim la limanul mocirlei sociale în care ne bălăcim: colonizarea.

La urma urmelor, au făcut-o romanii acum 2000 de ani aÅŸa că încă o încercare n-ar strica. Dar de data asta să fie ceva anglo-saxoni sau scandinavi că uite unde am ajuns cu romanii: să fim niÅŸte visători “rupÅ£i în cur” cărora le e lene să pună mîna pe ac ÅŸi aţă să-ÅŸi coasă turul pantalonilor ÅŸi atunci se plîng că nu găsesc acul ÅŸi aÅ£a potrivite.