Se poate spune că într-un singur vers din binecunoscuta poezie Eminescu a concentrat esenţa poporului român aducînd împreună o certitudine (trecutul mare) şi un vis (viitorul mare). Nici pînă în ziua de azi nu putem considera că a doua parte a versului va fi vreodată altceva decît un vis pentru încă multă vreme de-acum încolo.

Nu sunt şanse ca România să aibă un viitor mare, aşa cum a îndrăznit să viseze Eminescu atîta vreme cît noi, ca popor, nu numai că nu avem privirea întoarsă spre viitor, ci pare chiar să ne fie frică de viitor şi ne revoltăm şi protestăm atunci cînd e pe cale să devină sau devine prezent. Ne temem de viitor şi îl afurisim ca pe o lighioană considerată rea şi scîrboasă, deşi nu ne-am confruntat niciodată cu ea. Noi înşine refuzăm să ni-l facem iar pe cel făurit de alţii îl blamăm instinctiv odată cu cei care-l făuresc fără să-l analizăm sau să ne pese dacă putem găsi ceva bun în el. Îl respingem aprioric.

Sunt sătul de cîte ori am auzit spunîndu-se “Era mai bine înainte!” Adică pe vremea lu’ CeaÅŸcă. ÃŽn vremea lu’ CeaÅŸcă auzeam oamenii spunînd, de obicei în ÅŸoaptă ÅŸi cu priviri de iepuri hăituÅ£i, acelaÅŸi “Era mai bine înainte!” Adică pe vremea regelui.

Åži tooot aÅŸa, la noi a fost mai bine înainte. Pe vremea regelui era mai bine pe vremea lu’ Cuza, pe vremea lu’ Cuza era mai bine sub paÅŸalîc turcesc, sub paÅŸalîc turcesc era mai bine pe vremea lu’ Vlad Å¢epeÅŸ ÅŸi pe vremea lu’ Vlad Å¢epeÅŸ era mai bine în peÅŸteri că n-aveam decît trei griji: să mîncăm, să procreăm ÅŸi să facem desene rupestre.

Suntem poporul lui Era-mai-bine-înainte! Ăsta e strămoşul nostru comun. Ne băgăm picioarele în prezent, preventiv şi anticipat ne băgăm picioarele şi în viitor ca să avem de ce ne plînge atunci cînd viitorul devine prezent şi, cu rachia în nas şi mahorca în colţul gurii, trăim o dulce reverie a trecutului pentru că acolo era cel mai bine.

Eu cred că pentru noi era mai bine înainte de tot-de tot, adică cînd încă nu existam ca popor. Alea erau vremurile perfecte pentru noi. Părerea mea!