S@urnianul

Archive for Ianuarie, 2009

…şi poate cauza chiar moartea

Deşi sunt posesor de permis auto, mă regăsesc suficient de des în ambele posturi: şi cea de şofer, şi cea de pieton. Îmi place în egală măsură, depinzînd de situaţie şi de dispoziţie, să fiu şi una, şi cealaltă. Nu m-a fătat mama pe bancheta maşinii ca să-mi cadă ouţele dacă merg cu transportul în comun ori per pedes, dar nici cabotin nu sunt să merg numai pe jos că aşa se mergea acum două secole.

Cînd sunt şofer, cel mai mult mă enervează şoferii, adevărată “faună” domestico-sălbatică: urangutani, gorile, bizoni, hiene, vaci, boi, nevăstuici, porci, mistreţi, şobolani, jigodii. Pardon! Jigodia nu e animal, e boală. Dar cred că o pot avea toate “animalele” de mai înainte, aşa că merge

Cînd sunt pieton, cel mai mult mă enervează… aceiaşi şoferi. Care sunt cam aceleaşi “animale” de mai sus. Cu deosebirea că atunci cînd eşti pieton, mai apare o animală: taurul. Taurul este acel şofer care vede în pietoni nişte toreadori pe care trebuie să-i alerge pentru a-i lua în coarne, mai ales cînd sunt pe trecere de pietoni nesemaforizată, şi începe să facă slalom printre oamenii care trec, să se strecoare milimetric de rotula unuia sau altuia dîndu-i fiori pe şira spinării.

De multe ori m-am întrebat ce-ar putea transforma aceşti şoferi nervoşi în şoferi de catifea. Pe ăştia care vin din junglă, trăiesc în junglă dar n-au văzut în viaţa lor o “zebră”. Că n-au mai văzut oameni şi se întreabă cine-s cretinii ăia de se plimbă prin jungla lor, înţeleg. Dar măcar “zebra” ar trebui să ştie cum arată şi care e rolul ei în habitatul junglei. Şi mai sunt şoferii ăia care parchează pe trotuare cum îi taie capu’ (presupunînd că îi mai taie). Cum ar putea fi îmblînzite “fiarele” astea?

Şi ideea mi-a venit din… StarTrek Care v-aţi uitat ştiţi de cîmpurile de forţă ce apar acolo. Care nu v-aţi uitat, vă zic eu pe scurt: cîmpul de forţă e un fel de zid invizibil. Ei bine, odată ce vom evolua pînă acolo tehnologia asta ar trebui implementată prioritar în traficul din România cu rolul unui semn de circulaţie: Atenţie, cîmp de forţă activ! Nerespectarea indicatorului se face pe riscul dumneavoastră! Iar cîmpul ăsta de forţă să se activeze atunci cînd un pieton pune piciorul pe “zebră” delimitînd culoarul de trecere. Să vezi atunci “fiare” care fac slalom printre pietoni cum se transformă în mieluşei şi pun frînă de la 200 de metri

Cît despre parcatul pe trotuare, ce stîlpişori pe margine, ce amenzi!? Vax! Nu, tată! Cîmp de forţă! Te bagi, te-ai fript! Şi după ce se frige de vreo cîteva ori naşpa rău de tot, garantez că se îmblînzeşte şi cel mai fioros animal cu covrig.

Claxonagiii. Alţi compulsivi! Sunt animalele alea care îşi înfig copita sau laba în maneta claxonului din orice şi uită să o mai ia. Probabil pentru ei sunetul ăla e “strigătul” de împerechere şi aşteaptă să vadă o altă animală sărind din maşina sa, ud/ă de dorinţă, şi năvălind să îndeplinească chemarea naturii. Ăştia ar putea fi calmaţi uşor iar tehnologia e disponibilă în zilele noastre. Cum? Simplu. Dacă ţine mîna pe claxon mai mult de două secunde, acesta să fie traversat de un impuls electric suficient de slab să nu te omoare, dar suficient de puternic ca a doua oară să nu mai faci nici dacă eşti plătit

Diabolic, nu? Dar în mai puţin de un an, România ar avea adevăraţi şoferi de catifea, garantat. Nici nu i-ai mai simţi pe stradă.

Ce-ar mai putea fi de spus? Doar priviţi! Şi zîmbiţi! Un filmuleţ de Kurt Kuenne. Via Cabral. E fenomenal, omule!

E vikend, aşa că nu puteam să vă las fără ăia micii şi simpaticii. Cum care? Happy Tree Friends. Apropo, să v-alegeţi bine dentistul

Ei, drajii moşului, ia adunaţi-vă voi copchii de pi unde-i aveţi răspîndiţi, aburcaţi-i în poală şî şitiţili aşesti rînduri şe spun o poveste pi cît de frumoasă, pi atît de adevarată.

Amu, cică era odată, o ţară frumoasă şi blagoslovită cu toate cele. Şi în ţara asta trăia un zmeu tare fioros, pe numele său Consiliu. Şi treaba lu’ Consiliu aista nu era alta decît aşeea de a se uita la televizor cît îi ziulica de lungă ca să fie sigur că acolo se dau numai lucruri frumoase la care se pot uita şi copiii. Iar atunci cînd cineva avea cutezanţa să iasă din vorba lui, Consiliul năpădea în pragul palatului său, îşi aduna toate puterile, îşi umfla bucile obrajilor şi cînd urla odată din toţi bojocii, se auzea peste şapte văi. Şi mi ţi-l smotocea pe bietul şiela care îndăznise o astfel de ispravă, şi mi ţi-l ocăra şi boscorodea de numa’. Căci era un mare iubitor de copii zmeul nostru.

Pînă cînd într-o zi, zmeul se uita la desene animate şi mai că nu-i veni să-şi creadă ochilor cînd văzu asemenea ruşine care nu se mai pomenise de cînd venise el pe meleagurile astea. Sînge, crime, ură, ameninţări, jigniri, egoism înţelegea că doar aiasta era menirea lui să apere aceste valori, dar în ruptul capului nu putea accepta că prichindeii văd fetiţe cu păsărici desenate. Iar cînd află el că autorul poveştilor era unul, Petre Ispirescu se supără tare rău şi hotarî ca de-acum încolo copiii trebuie să citească numai Povestea pulii şi Povestea lui Ionică cel prost (poreclit şi Irimieia) iar la televizor sa nu mai vadă fetiţe cu păsărici desenate, ci numai femei adevărate precum mămucile lor de la care au supt ţîţă. Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am zis povestea aşa.

***

Revenind la normal (să-mi definească cineva noţiunea de “normal” într-o Românie unde şi legile fizicii uită să funcţioneze uneori), pentru cine nu pricipeşte revolta împotriva acelor desene infame trebuie să ştie asta: românii sunt un popor de duri sfioşi. Nu le tremură nici un fir de păr cînd copiii săi văd tone de sînge (animate sau nu) împăştiate pe ecrane şi aud psalmi precum “omorară-l”, “distruge-l”, “taie-l”. În schimb roşeşte pînă în vîrful urechilor şi se ruşinează cînd văd o păsărică desenată despre care oricum nu le explică nimeni că există în realitate şi fiecare copchil află care cum poate, empiric adicătelea.

Oricum, prea mult nu mai avem şi ne vom putea folosi părţile intime în mod academic (via Ion Creangă) şi ne vom putea lua de coaiele autorităţilor chiar şi în scrisorile oficiale. Vom vorbi din dicţionar.

P.S.: Acum realizez cîtă pornografie am citit cînd eram prichindel căci mi-a plăcut mult Petre Ispirescu. Şi îmi explic de ce reviste precum Playboy şi Hustler nu mă atrag deloc. I’m fuckin’ loaded with porn from an early age

NOTĂ: Textul este un preambul la ceea ce va fi viitorul meu testament real, legalizat şi parafat.

În primul rînd că eu n-o să mor, o să mă înalţ (ca toţi ceilalţi; mai puţin ăia care îs deja morţi demult deşi ei încă îşi mişcă ciolanele prin lume). Nu, nu ca în glumele alea penibile de vi le arată în filme sau desene animate pe la teve, cu un Iisus translucid care pluteşte la cîţiva metri în aer. Ci e vorba de trecerea pe un alt plan evolutiv, reîntoarcerea la energia cosmică. Nu ştiu dacă o să fiu energia următoarei comete ori meteorit care va lovi Terra dar dacă o să fie aşa, promit să anunţ ca să mă poată devia americanii cu o rachetă nucleară.

Eu am o viziune diferită de cea general acceptată asupra fenomenului denumit “moarte”, aşa că atunci cînd o fi să-mi dau ultima suflare la funeraliile mele vreau să fie aşa:

• În primul rînd fără funeralii! Nimic nu mi se pare mai grotesc decît procesiunea aia penibilă şi mercantilă de “pomenire a mortului”. Dacă cineva va vrea să-mi respecte memoria cu adevărat va avea grijă să nu fiu înjurat cu o procesiune funerară. Mulţumesc anticipat;
• Fără coşciug, cavou, cruce de lemn/plastic/piatră/marmură şi alte “gadgeturi” d-astea plictisitoare şi inutile. Nici n-o să fie nevoie, de altfel, fiindcă eu voi fi incinerat. Iar dacă vreţi să respectaţi musai tradiţia, nişte bileţele cu cîteva cuvinte sincere scrise de voi şi puse în urnă vor fi de-ajuns;
• Fără colive, sarmale, cozonaci şi alte alimente standard pentru eveniment “ca să mănînce mortul”. Eu nu mai mănînc nimic, vă garantez. Cel mult o să-mi curgă bale siderale, de poftă cînd o să vă văd pe voi înfulecînd. Da’ nu la mîncarea aia. Ţineţi morţiş să organizaţi o masă întru amintirea “săritului ăla păgîn”? Vă dau eu meniul: ciorbă de fasole boabe cu ceapă sau ardei iute, cartofi prăjiţi cu pastramă de pui la grătar şi salată de legume iar ca desert prăjitură “Negresa” (deja îmi curg nişte bale ne-siderale de-o să-mi sece glanda salivară);
• Nu vreau bocete şi mutre plouate. Nu zic să vă suprimaţi lacrimile din colţul ochilor, mai ales dacă sunt sincere. Dar nu vreau bocetele alea urlate din toţi bojocii. Voi fi fost o persoană discretă şi decentă, aşadar fiţi la fel.
• Ştiu că îmi voi găsi o parteneră de viaţă cu inteligenţă de geniu şi cu spirit evoluat care va pricepe că n-are nici un sens să se tăvălească pe jos rostind maneaua celor veşnice: “Un’te duci tu Bogdaneeeeee!? Cui mă laşi tu Bogdaneeee!?” Fiindcă va şti că o să-i fiu tot timpul alături pînă se va înălţa şi ea. Nu în spectrul vizual, ci în cel senzorial dar îi voi fi alături.
• Fără ţoale de doliu! Vă rog, vă implor să nu purtaţi doliu! Îmbrăcaţi-vă dragii mei aşa cum vă îmbrăcaţi de obicei. Cine va face altfel, fie nu m-a cunoscut cu adevărat, fie nu m-a iubit cu adevărat. Fardaţi-vă, daţi-vă cu ruj, cu rimel, cu ojă, cu parfum, purtaţi bijuterii, mărgele, orice vreţi, vă place şi vă reprezintă. Fiţi voi aşa cum sunteţi zi de zi, îmbrăcaţi-vă ca şi cum aţi fi invitaţi la aniversarea mea. Ceea ce în fapt şi este. Să evoluezi pe un alt plan existenţial reprezintă o aniversare.

  Şi vă mai rog, puneţi muzică, multă muzică. Bruce Springsteen, Abba, Eric Clapton.

• Fără parastase! Gata, m-am dus, m-am înălţat, lăsaţi-mă! O să am altele mai importante şi interesante de făcut decît să halesc. Fie şi cartofi prăjiţi cu pastramă de pui şi prăjitură “Negresa”. Un gînd bun la adresa mea va fi suficient. Energia lui mă va bucura;
• Şi la urmă dar nu în ultimul rînd: fără popă şi slujbă religioasă! Vă implor! Dintotdeauna tînguielile alea mi-au provocat rîsul şi e unul din motivele pentru care evit să merg la înmormîntări. Mi se pare că întinează memoria celui înălţat. Vă asigur că eu şi forţa aceea superioară numită Dumnezeu ştim deja unde o s-ajung, cum o s-ajung, cît îmi va fi iertat şi cît nu. Noi doi comunicăm direct de cînd am apărut în această existenţă.

P.S.: N-am căzut în nici o pasă neagră, nu sunt deprimat şi nu simt că mi se apropie sorocul. Este ceva ce gîndesc de o viaţă şi am vrut să împărtăşesc în avanpremieră cu cei dragi sufletului meu (se ştiu ei care sunt chiar dacă nu citesc toţi pe-aici) şi cu voi toţi. Textul ăsta l-am scris fără nici o înnegurare sau încrîncenare, nu e cu nimic diferit de alte texte chiar dacă vorbesc serios. Şi o să dorm ca un prunc cînd m-o lua somnul.

P.P.S.: S-aud eu pe cineva zicînd că-i un post morbid! Îl/o mănînc cu fulgi cu tot

Dacă mai aveaţi vreo îndoială, uite ce am găsit căutînd pe cineva care munceşte în ţara asta (click pe imagine). Cine stinge lumina, copii?

E week-end aşa că o să vă distrez cu cele mai recente două episoade de animaţie de la Happy Tree Friends. Dacă nu vă cade greu umorul negru (da’ negru-negru, macabru chiar) îndrăzniţi şi apăsaţi “play” Bun, nu vreau să vă sperii chiar aşa. Giggles, Cuddles, Petunia, Toothy, Handy, Lumpy sunt simpatici şi dulci foc Păţaniile prin care trec… sunt altă mîncare de peşte. Evitaţi să ţineţi copiii în faţa monitoarelor, totuşi. Ăăă… enjoy! Whatever…

Who’s To Flame (Part 1)

Who’s To Flame (Part 2)