Saturnianul

Archive for Ianuarie, 2009

NOTĂ: Textul este un preambul la ceea ce va fi viitorul meu testament real, legalizat şi parafat.

În primul rînd că eu n-o să mor, o să mă înalţ (ca toţi ceilalţi; mai puţin ăia care îs deja morţi demult deşi ei încă îşi mişcă ciolanele prin lume). Nu, nu ca în glumele alea penibile de vi le arată în filme sau desene animate pe la teve, cu un Iisus translucid care pluteşte la cîţiva metri în aer. Ci e vorba de trecerea pe un alt plan evolutiv, reîntoarcerea la energia cosmică. Nu ştiu dacă o să fiu energia următoarei comete ori meteorit care va lovi Terra dar dacă o să fie aşa, promit să anunţ ca să mă poată devia americanii cu o rachetă nucleară.

Eu am o viziune diferită de cea general acceptată asupra fenomenului denumit “moarte”, aşa că atunci cînd o fi să-mi dau ultima suflare la funeraliile mele vreau să fie aşa:

• În primul rînd fără funeralii! Nimic nu mi se pare mai grotesc decît procesiunea aia penibilă şi mercantilă de “pomenire a mortului”. Dacă cineva va vrea să-mi respecte memoria cu adevărat va avea grijă să nu fiu înjurat cu o procesiune funerară. Mulţumesc anticipat;
• Fără coşciug, cavou, cruce de lemn/plastic/piatră/marmură şi alte “gadgeturi” d-astea plictisitoare şi inutile. Nici n-o să fie nevoie, de altfel, fiindcă eu voi fi incinerat. Iar dacă vreţi să respectaţi musai tradiţia, nişte bileţele cu cîteva cuvinte sincere scrise de voi şi puse în urnă vor fi de-ajuns;
• Fără colive, sarmale, cozonaci şi alte alimente standard pentru eveniment “ca să mănînce mortul”. Eu nu mai mănînc nimic, vă garantez. Cel mult o să-mi curgă bale siderale, de poftă cînd o să vă văd pe voi înfulecînd. Da’ nu la mîncarea aia. Ţineţi morţiş să organizaţi o masă întru amintirea “săritului ăla păgîn”? Vă dau eu meniul: ciorbă de fasole boabe cu ceapă sau ardei iute, cartofi prăjiţi cu pastramă de pui la grătar şi salată de legume iar ca desert prăjitură “Negresa” (deja îmi curg nişte bale ne-siderale de-o să-mi sece glanda salivară);
• Nu vreau bocete şi mutre plouate. Nu zic să vă suprimaţi lacrimile din colţul ochilor, mai ales dacă sunt sincere. Dar nu vreau bocetele alea urlate din toţi bojocii. Voi fi fost o persoană discretă şi decentă, aşadar fiţi la fel.
• Ştiu că îmi voi găsi o parteneră de viaţă cu inteligenţă de geniu şi cu spirit evoluat care va pricepe că n-are nici un sens să se tăvălească pe jos rostind maneaua celor veşnice: “Un’te duci tu Bogdaneeeeee!? Cui mă laşi tu Bogdaneeee!?” Fiindcă va şti că o să-i fiu tot timpul alături pînă se va înălţa şi ea. Nu în spectrul vizual, ci în cel senzorial dar îi voi fi alături.
• Fără ţoale de doliu! Vă rog, vă implor să nu purtaţi doliu! Îmbrăcaţi-vă dragii mei aşa cum vă îmbrăcaţi de obicei. Cine va face altfel, fie nu m-a cunoscut cu adevărat, fie nu m-a iubit cu adevărat. Fardaţi-vă, daţi-vă cu ruj, cu rimel, cu ojă, cu parfum, purtaţi bijuterii, mărgele, orice vreţi, vă place şi vă reprezintă. Fiţi voi aşa cum sunteţi zi de zi, îmbrăcaţi-vă ca şi cum aţi fi invitaţi la aniversarea mea. Ceea ce în fapt şi este. Să evoluezi pe un alt plan existenţial reprezintă o aniversare.

  Şi vă mai rog, puneţi muzică, multă muzică. Bruce Springsteen, Abba, Eric Clapton.

• Fără parastase! Gata, m-am dus, m-am înălţat, lăsaţi-mă! O să am altele mai importante şi interesante de făcut decît să halesc. Fie şi cartofi prăjiţi cu pastramă de pui şi prăjitură “Negresa”. Un gînd bun la adresa mea va fi suficient. Energia lui mă va bucura;
• Şi la urmă dar nu în ultimul rînd: fără popă şi slujbă religioasă! Vă implor! Dintotdeauna tînguielile alea mi-au provocat rîsul şi e unul din motivele pentru care evit să merg la înmormîntări. Mi se pare că întinează memoria celui înălţat. Vă asigur că eu şi forţa aceea superioară numită Dumnezeu ştim deja unde o s-ajung, cum o s-ajung, cît îmi va fi iertat şi cît nu. Noi doi comunicăm direct de cînd am apărut în această existenţă.

Dacă mai aveaţi vreo îndoială, uite ce am găsit căutînd pe cineva care munceşte în ţara asta (click pe imagine). Cine stinge lumina, copii?

E week-end aşa că o să vă distrez cu cele mai recente două episoade de animaţie de la Happy Tree Friends. Dacă nu vă cade greu umorul negru (da’ negru-negru, macabru chiar) îndrăzniţi şi apăsaţi “play” Bun, nu vreau să vă sperii chiar aşa. Giggles, Cuddles, Petunia, Toothy, Handy, Lumpy sunt simpatici şi dulci foc Păţaniile prin care trec… sunt altă mîncare de peşte. Evitaţi să ţineţi copiii în faţa monitoarelor, totuşi. Ăăă… enjoy! Whatever…

Who’s To Flame (Part 1)

Who’s To Flame (Part 2)

Spre deosebire de actul sexual ca necesitate pur fiziologică şi instinct de reproducere manifestat de orice reprezentant pluricelular al faunei, erotismul nu poate fi experimentat decît prin intermediul inteligenţei erotice. Dintre toate mamiferele, specia umană este singura care poate face sex pentru obţinerea plăcerii, nu doar din raţiuni ce ţin strict de perpetuarea sa. Prin urmare mi se pare normal să adaug instinctului primar înscris în ADN-ul nostru (şi care e natural să existe), inteligenţa erotică şi sentimentele pentru a-l transforma în ceva unic şi specific numai omului, ceva ce unii denumesc “a face dragoste”.

Plăcerea de a face sex vine totdeauna în tandem cu erotismul care nu poate exista fără implicarea inteligenţei. O să spuneţi că orice om poate să facă sex fără a simţi nimic deosebit. Da, aşa este! Dar atunci este vorba de satisfacerea unor instincte şi atît! Nu intervine erotismul premergător, nici plăcerea profundă, completă pe care acesta o generează în timpul actului sexual. Ţi-o tragi pur şi simplu! Are loc ceva ce biologia defineşte folosind un termen sec şi tern: coit. Nu faci dragoste, sex şi nici măcar nu te fuţi! Chiar şi futaiul presupune o doză infimă de trăire erotică. Coitul, nu! E precum urinatul şi defecarea: doar o altă necesitate care trebuie satisfăcută atunci cînd îţi vine, altfel te scapi pe tine.

Violul este cea mai respingătoare formă de coit. Acolo nu există deloc erotism sau plăcere. Violatorii nu sunt altceva decît nişte indivizi cu un instinct primordial supradimensionat şi fără inteligenţa erotică, motiv pentru care sunt incapabili să şi-l stăpînească, lăsîndu-se dominaţi de acel instinct.

Onanismul este, de asemnea, o formă a coitului. Una surogat, pasivă. Nici aceasta nu presupune erotism şi nu este menită a produce plăcere sexuală (deşi atingerea orgasmului datorită manevrei poate fi interpretată, în mod eronat, ca plăcere), ci doar satisfacerea unei necesităţi fiziologice.

Erotismul inteligent este, dacă vreţi, preludiul ce transformă actul sexual, altfel un banal coit, într-o simfonie de senzaţii, trăiri şi sentimente care ne sublimează şi ne definesc (sau aşa ar trebui), printre altele, ca specie cu inteligenţă superioară celorlalte mamifere terestre. Erotismul inteligent poate ridica pe culmi unde se pot simţi şi trăi senzaţii nebănuite, complexe, unice şi presupune comuniunea suflet-trup. Coitul îţi legitimează doar statutul de membru al variatei faune animaliere de pe Terra, nu şi acela de fiinţă dotată cu inteligenţă superioară.

Sigur fiecare este liber să aleagă nivelul la care vrea să rămînă şi senzaţiile pe care vrea să le trăiască. Deşi e impropriu spus “alegere”. Coitul nu este ceva ce alegi, ci ceva pre-programat în structura genetică. Erotismul este singurul care poate fi ales, asupra căruia poţi opta în mod conştient. Desigur, dacă există suficientă inteligenţă!

Într-o discuţie avută acum cîtva timp în virtual cineva şi-a pus, şi am simţit că mi-a pus, nişte întrebări. Probabil nu mi le-a pus neapărat pentru a răspunde la ele însă cu siguranţă mi le-a pus pentru a mă gîndi la ele. Şi m-am gîndit.

În fapt, de atunci, am recitit de multe ori acea conversaţie păstrată în arhivă şi, constant, m-am confruntat cu două situaţii importante:

• de fiecare dată am descoperit ceva nou, interesant, ceva ce nu remarcasem într-o lecturare anterioară;
• conversaţia este asemenea unui nucleu energetic care poate exploda oricînd în mii de raze reprezentînd tot atîtea direcţii în care se pot dezvolta noi conversaţii de sine stătătoare.

În general, o conversaţie virtuală cu o persoană pe care nu o cunoşti, nu o vezi şi nu o auzi este înspăimîntător de sterilă, şi şablonată, şi reţinută: vîrstă, preferinţe muzicale, teatrale, filmografice, literare etc. Ce-ai putea discuta altceva cu o persoană necunoscută, mai ales în primele discuţii? Din acest punct de vedere, conversaţia de care vă zic este o “malformaţie” pozitivă. Şi cu toate că sunt implicate forme umane în ea, pare că posedă ceva secvenţe de ADN… necunoscut.

Vă mai amintiţi cînd aţi plîns ultima oară (şi nu de bucurie) iar asta v-a făcut să vă simţiţi… bine? Pare ciudat, nu? Şi antagonic. Dar real (experimentat inclusiv de subsemnatul) şi învelit în nişte întrebări la care voi încerca nu atît să răspund, cît să comentez. Sau să pun întrebări întrebărilor. Fără a avea vreo pretenţie că înţeleg pe deplin esenţa trăirilor care au dus la aceste întrebări.

De ce trebuie să mă binedispun?
Sunt situaţii în care a fi binedispus înseamnă a fi conştient că tristeţea este singurul lucru veritabil atunci cînd toate celelalte se risipesc sau nu există. Şi atunci dacă nu eşti binedispus, nu realizezi că ţi-a mai rămas ceva. Chiar dacă e vorba numai de tristeţe. Aşadar, există acele situaţii în care trebuie să fii binedispus pentru a înţelege şi aprecia momentele de tristeţe, căci fără bunădispoziţie ea nu există. Aşa cum n-ai putea fi conştient de întuneric dacă n-ar exista lumina, şi viceversa.

Echilibrul este cheia tuturor lucrurilor pe lumea asta. Iar echilibrul se naşte din balansul extremelor. Trebuie să accept chestia asta ca pe o realitate inexorabilă, chiar dacă mă deranjează teribil. Am încercat să redefinesc balanţa dar fără extreme n-am putut crea echilibrul oricît m-am chinuit.

De ce să visez?
Ca să experimentezi ceva nou! E un motiv suficient? A, era, de fapt, “de ce să mai visez”? Păi poate înţelegi ce a mers prost cînd ai visat prima oară. Şi faci o schimbare în vis. Visele pot fi manipulate fără consecinţe nefaste.

De ce, când eşti trist, oamenii vor să-ţi schimbe starea?
Există două tipuri de astfel de oameni:

• Străinii şi cunoscuţii, care vor să schimbe starea lor şi nu o pot face decît schimbînd-o pe a ta
• Apropiaţii, care vor să-ţi schimbe starea pentru că în general lor le place să îi schimbe pe cei de lîngă ei. Pentru că nu văd persoana, ci doar imaginea pe care o au despre persoană. Şi dacă ceva nu corespunde, trebuie schimbat

Ştiţi cît de puţini sunt aceia care pot fi, pur si simplu, alături de cineva fără a încerca să schimbe ceva la acea persoană? Foarte puţini! Iar cei care realizează că nu fac altceva decît să încerce a schimba persoana de lîngă ei şi se străduie să n-o mai facă sunt şi mai puţini. Mulţi zic că fac ceea ce fac din iubire. Şi nu greşesc prea mult. Doar că o fac din iubire pentru ei.

De unde ştim noi că bucuria este starea pozitivă şi nu invers?
De unde ştim că lumina este cea care luminează, şi nu întunericul? De unde ştim că femeie este femeia, şi nu bărbatul? De unde ştim că trăim fiindcă respirăm, şi nu murim fiindcă respirăm?

Nu respectă nimeni tristeţea?
Cine respectă omul de lîngă el, respectă tot ceea ce ţine de acel om. Inclusiv tristeţea. Deci faptul că cineva nu respectă tristeţea n-ar trebui să ne mire mai mult decît faptul că nu respectă alegerile cuiva. Tristeţea n-are nimic special care să necesite un respect implicit. Ţine de respectul pe care ţi-l poartă, sau nu, persoana de lîngă tine.