Saturnianul

Archive for Februarie, 2009

Da, ştiu că a trecut dar totuşi merită amintită măcar în treacăt. Nu-i aşa că-i scumpică foc aia mică şi roz? Hai s-aveţi un vikend fain!

Adică Trăieşte clipa… ieri! Aşa arată celebrul dicton latin adaptat propriului suflet. “Ce înseamnă asta?” veţi spune. “Cum adică trăieşti clipa ieri? Să trăieşti în trecut?” Nu, nu înseamnă să trăiesc în trecut. Percepţia mea asupra timpului este un pic diferită de a multora (aşa e şi normal să fie, ca un extraterestru ce mă aflu ). Deci dictonul meu s-ar traduce cam aşa: clipa de faţă e deja trecut iar clipa viitoare e deja prezent. Lucrurile frumoase am vrut să le aduc mai aproape de mine, să fiu cu un pas înaintea timpului.

Şi cel mai minunat (da, ştiu, “minunat” e un sperlativ în sine care nu suportă grade de comparaţie dar vreau eu să-l fac absolut) lucru e să poţi cunoaşte un suflet evoluat, să îl descoperi, să parcurgi drumul apropierii. Este ceva extraordinar care nu poate fi descris în cuvinte, ceva ce doar se simte şi se trăieşte. Ei bine, un astfel de lucru mi se întîmplă de ceva vreme. De scurtă vreme, în fapt, dar mie îmi pare că se pierde undeva în negura timpului (o altă ciudăţenie de percepţie distorsionată a timpului) şi că nu e nimic din ce ar putea zice acel suflet care să nu pot înţelege, să mă surprindă ori speria.

Iar cînd ceva aşa minunat se petrece, în fiinţa mea începe să-şi facă simţită prezenţa acest dicton: Carpe diem… antea! O trăire aproape permanentă într-un viitor transformat în prezent. Atunci fiecare vorbă ce urmează a fi spusă este deja prezent pentru a se transforma în trecut, ca să lase loc viitoarei vorbe să devină prezent. Şi tot aşa… E ca şi cum o zi petrecută într-un alt colţ de univers echivalează cu nişte luni petrecute aici.

E bine şi rău în acelaşi timp. E bine, pentru că dacă viitorul este mereu prezent nu mai există nimic care să mă poată surprinde, nimic care să mi se pară de neînţeles. E rău, pentru că îţi fură cumva plăcerea descoperirii sufletului celuilalt şi eu mă strădui din răsputeri să nu îl mai descopăr aprioric, înainte de a se arăta cum este, să nu mai anticipez următorul cuvînt sau gest. Mă strădui să fiu neputincios, să fiu neştiutor, să trăiesc fiorul necunoaşterii a ceea ce urmează. Nu mai vreau să simt în avans, vreau să simt atunci cînd se întîmplă.

Neînţelegerea, necunoscutul poate conduce la teamă sau reţinere. Şi eu îmi doresc să înţeleagă această nerăbdare a mea de a îi explora şi descoperi sufletul, de a-l cunoaşte, îmi doresc să o înţeleagă pentru a nu se speria. Îmi doresc să înţeleagă că nu vine dintr-un handicap interior, ci din dorinţa nestăvilită de a explora cît mai mult din nemărginirea frumuseţii sufletului. Nove, planete, sori şi galaxii interioare aflate la o întindere de mînă, la o simplă vibrare interioară. O muzică a sferelor venind din genunile cosmosului interior. Uneori am senzaţia că sufletele ne sunt nişte harpe vibrînd sub degetele zeilor iar muzica rezultată o reprezintă interacţiunea dintre entităţile purtătoare de suflet.

Dacă spaţiul e ultima frontieră atunci cînd privim către stelele de pe bolta cerească, atunci sufletul este ultima frontieră atunci cînd privim către stelele de pe bolta eului nostru. De-aici vreau să înţeleagă acest suflet că vine nerăbdarea mea de a-l descoperi. De-aici şi de nici unde altundeva exterior ori material.

P.S.: Discuţiile sunt închise pentru că orice vorbă ar fi ca şi cum s-ar comenta sufletul, iar aşa ceva este imposibil.

Ehh, greu la deal cu boii mici! Deci, să continui seria lepşelor (cam tîrziu ştiu, dar Saturn e departe ) cu una primită de la Rose. Cică tre’ să înşir 73 de chestii care nu-mi plac. Păi ia să videm (ordinea este aleatoare, aşa cum mi s-au aprins neuronii).

1. Nuca de cocos
2. Ciorba de burtă
3. Manelele
4. Insectele
5. Nesimţirea
6. Tăriile (referitor la băuturi)
7. Telenovelele
8. Emisiunile de “divertisment”
9. Obtuzitatea
10. Prostia intenţionată
11. Violenţa de orice fel (cu excepţia celei verbale, atunci cînd e utilizată în scopuri literare)
12. Greşelile gramaticale şi de scriere izvorîte din ignoranţă ori comoditate
13. Cearta fără sens (de dragul de a te certa)
14. Judecăţile superficiale
15. Sentimentele superficiale
16. Frigul
17. Vanilia
18. Carnea de porc
19. Carnea de oaie
20. Caviarul
21. Fructele de mare
22. Automobilele cu două uşi (indiferent de marcă)
23. Femeile machiate strident şi “la kil” (ascunde frumuseţea naturală, o poceşte)
24. Orgoliul prostesc
25. Somnul (dacă s-ar putea să nu dorm deloc, aş fi cel mai fericit)
26. Ignoranţa
27. Habotnicia
28. Manipulatorii
29. Urîcioşii
30. Impertinenţa
31. Să port umbrelă
32. Religia (oricare ar fi aceea)
33. Să mi se repete ceva de mai multe ori (uneori mai uit, dar nu sunt retard să am nevoie de repetare continuă )
34. Să port mai mult de un telefon mobil după mine. Am avut o perioadă două şi simţeam că înnebunesc. Am văzut unii şi cu patru. Gizăăăz!
35. Să ţin banii prin buzunare
36. Medicamentele. Într-o noapte m-am torturat timp de 4 ore suportînd o durere de cap îngrozitoare pentru că nu voiam să iau algocalmin. Credeam că o să cedeze fără. N-a cedat
37. Boaşele. Cum naiba să mănînci coaiele unui animal? Şi unii zic că e delicatesă. Lume bolnavă!
38. Parfumurile dulci
39. Oamenii care dau sfaturi fără să le fi fost cerute
40. Gălăgia
41. Aglomeraţia
42. Să port fular sau haine cu guler pe gît. Îmi dă senzaţia de sufocare
43. Bărbaţii care dau în femei. Cît de jalnic trebuie să fii ca să-ţi demonstrezi bărbăţia lovind o femeie? P-ăştia i-aş pune să se bată cu un urs grizzly dacă se cred coioşi
44. Filmele indiene
45. Elvis Presley, cu excepţia a vreo două melodii.
46. Cafeaua amară
47. Ceaiul prea dulce
48. Dulciurile prea… dulci
49. Inactivitatea. Cea mai mare tortură ar fi imobilizarea
50. Pisicile. Sunt creaturi linguşitoare
51. Ştiinţele exacte (cu excepţia geneticii)
52. Biserica (ca instituţie) şi tot ce ţine de ea
53. Zilele înnorate
54. Superstiţiile
55. Fanatismul (de orice fel)
56. Exagerările
57. Zîmbetele perfide
58. Bîrfa
59. Ipocrizia
60. Înmormîntările
61. Nunţile
62. Pomenile, parastasele
63. Crizaţii. Îmi dau o stare de nervozitate
64. Fiţele
65. Blazaţii
66. Politicienii şi politica
67. Să mi se impună ce să fac. Dar dacă ştii cum să mă iei, fac orice. N-aţi auzit de la mine
68. Trendurile. Dacă un nene din modă zice că anul ăsta se poartă blugii rupţi între picioare şi părul vîlvoi nu înseamnă că îţi stă şi bine
69. Linguşitorii
70. Cei care nu uită să fie religioşi, dar uită să fie oameni
71. Pălăriile
72. Mănuşile cu un deget
73. Caimacul laptelui

Update la 25.04.2009: Rose îmi dăduse cado 74, da’ io abia acum am văzut. Aşadar:

74. Nu-mi place cînd sunt agitat. Mă enervează la culme

Whew! I’m dead, buried and rotten

Îmi amintesc că acum vreo cîţiva ani, plimbîndu-mă prin parcul de la Eroilor, a venit la mine un nene la vreo 40 şi ceva de ani întrebîndu-mă dacă poate să-mi spună cîteva cuvinte despre Dumnezeu. În general, mă enervează să ascult poveşti pioase din partea unor astfel de “emisari” care trăiesc într-o lume a lor şi îşi închipuie că au mîntuirea asigurată doar pentru că ştiu nişte concepte ale divinităţii, să zicem. Dar eram într-o dispoziţie bună şi “cîteva cuvinte” n-aveau să mă omoare.

Şi omul îşi dă drumul. Dacă vorbele ar fi fost lichide muream sufocat. După ce îmi toacă vreo 5 minute despre ceruri, pajişti, Dumnezeu, Iisus, izbăvire, pocăinţă şi alte sfinţenii decid să-l întreb ceva. Omul se opreşte şi pun întrebarea. Se uită la mine cîteva momente cu o privire de “te îndoieşti de asta?”, după care începe să toace mai departe de unde rămăsese. Roboţelul n-avea în program şi secţiunea “FAQ”. Am încercat de vreo cîteva ori să-l opresc dar n-am putut, aşa că m-am ridicat şi am plecat. Nepoliticos, dar necesar.

Exemplul este unul edificator, deşi extrem, pentru ceea ce am să spun în următoarele rînduri. Deci, dacă nu v-aţi prins pînă acum, eu nu sunt un tip religios. Dar deloc. Cele cîteva gesturi de “dovadă” a credinţei şi apartenenţei la religie pe care le fac uneori sunt doar parte din adaptarea mea la lumea asta. Creştin-ortodox sunt prin botez şi prin tradiţia poporului în care m-am născut. Însă eu nu mă simt ca aparţinînd nici unei religii. Pentru mine religia, sub orice formă s-ar manifesta ea, nu este altceva decît o limitare a forţei spiritului uman, o plafonare a acestuia pentru a-l împiedica să evolueze, să înţeleagă, să se înalţe. Religia este drogul sufletului pentru că îi dă iluzia căpătării unei puteri care nu îi este nicidecum oferită, ci anihilată. Iar supradoza ucide la propriu, ca orice drog.

Puterea aceasta se găseşte în fiecare individ şi fiecare este capabil să o folosească, mai mult sau mai puţin, pentru a evolua, pentru a-i ajuta pe alţii să evolueze, ori ca să evolueze alături de alţii ca şi el. Însă cu cît te afunzi mai mult în religie, cu atît mai mult se estompează această putere reală şi nelimitată, crescînd cea iluzorie şi limitată. Puterea pusă în noi de Energia Universală (Dumnezeu, pentru unii) este inepuizabilă, cea pusă în nişte cuvinte, nu.

Personal n-am nevoie de texte prefabricate şi nici de un loc anume pentru a comunica cu Energia Universală (Dumnezeu). Comunic în permanenţă prin intermediul unei alte forme de energie, numită “suflet”. Cu toţii o facem şi am putea vedea asta dacă am privi mai puţin în exterior, agăţîndu-ne de tot felul de fetişuri “sfinte”, şi mai mult în interiorul nostru şi al acelora de lîngă noi. Am simţi vibraţiile acestor energii conectate la Energia Universală şi am înţelege lucruri pe care textele nici unei religii nu le poate oferi.

Aşadar, religia mea sunt Energia Universala şi energia sufletelor (puţine, dar evoluate) la care sunt conectat. Aşa înţeleg şi mă înţeleg, aşa evoluez, aşa mă înalţ. Unele suflete pot ieşi din reţea, altele pot intra. Dar nu există stagnare şi nici limitare, ceea ce religia oferă cu dărnicie.

Iar dacă vreţi musai un termen cu care să mă încadraţi într-un anumit curent filosofico-religios, puteţi spune că sunt agnostic. Dar şi acesta nu se apropie decît forţat de credinţa mea, pentru că nu există nici un cuvînt care să o denumească, ori instituţie ecumenică care să o recunoască. Şi, dacă nu mă credeţi, reproduceţi ce am zis eu unui preot, cel mai deschis la minte pe care îl cunoaşteţi.

Aflu de la Artistu că în Tîrgovişte un nene a fost ridicat de pe stradă şi condus la secţie pentru că fotografiase cu mobilul două maşini ale poliţiei, parcate neregulamentar în staţia de autobuz, pe motiv că i-ar fi obstrucţionat în misiune. Clipul filmat de cetăţean în timp ce era dus la secţie îl puteţi vedea aici iar ştirea o puteţi citi acilea.

Mie altceva mi-a atras atenţia. Cînd omul l-a întrebat pe unul din poliţişti cu ce a greşit, acesta i-a răspuns că fotografiind maşina poliţiei a încălcat articolul 272, Cod Penal. Ce zice articolul ăla? Uite asta:

Tradarea prin transmiterea de informatii secrete de stat
Art. 272. – Transmiterea de informatii secrete de stat unei puteri sau organizatii straine ori agentilor acestora, precum si procurarea de documente sau date ce constituie informatii secrete de stat ori detinerea de asemenea documente de catre cel care nu avea calitatea de a le cunoaste, in scopul transmiterii lor unei puteri sau organizatii straine ori agentilor acestora, savarsite de un cetatean roman, de o persoana fara cetatenie care are domiciliul in Romania sau de un strain aflat in serviciul statului roman, se pedepseste cu detentiunea pe viata sau cu detentiunea severa de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.

Aşadar, aflaţi că a fotografia o maşină a poliţiei parcată neregulamentar constituie act de trădare naţională şi divulgare de informaţii secrete de stat. În sfîrşit, legea se aplică şi la noi. Iar poliţiştii o cunosc mai bine ca pe mama lor.

Alooo, Poliţia Română! V-aţi teleportat de curînd din altă galaxie? Că altă explicaţie n-am!

PS: Cîţi dintre ăştia care ne conduc or fi făcut ce scrie în articolul ăla şi sunt bine mersi? Întreb şi io, nu dau cu parul!