Saturnianul

Archive for Martie, 2009

Minciuna reprezintă denaturarea intenţionată a adevărului cu scopul de a înşela pe cineva. Dar omiterea intenţionată a adevărului? Este ea minciună sau doar un adevăr ne-necesar? Minciuna există numai dacă e rostită sau are cumva şi o latură… eterică?

Ieri, pe cînd eram la clinica de tratament şi citeam articolul ăsta al Liei a început să mă doară mintea. Da’ rău te tot frate, cu vertijuri şi căderi de tensiune, accelerări de puls etc. Pînă mi-am dat seama de cauză: mă chinuia talentul. Mă tortura, ce mai! Şi n-am avut ce face, a trebuit să ies cu ceva la înaintare, ca să-mi treacă. A ieşit poezioara de mai jos pe care, evident, o dedic autoarei articolului care mi-a provocat talentul şi l-a făcut să mă chinuie aşa tare. Dar bineînţeles, şi tuturor fluturaşilor ce se cred vulturi. Dacă citiţi articolul, mai ales un comentariu de acolo, veţi înţelege.

BALADA VULTURULUI INCONŞTIENT

Vultur, vultur, vulturaş
Ce tot zbori deasupra mea
Şi m-aştepţi la cotitură,
Tare ţi-aş da una-n gură
Să vezi că eşti fluturaş
Şi e vai de steaua ta.

PS: Prin ce dureri ale “facerii” am trecut io!… Îţi dai seama ce te aşteaptă bre Arţăgoaso, nu?

Mi-a plăcut mult melodia aceasta şi videoclipul, o ştiu de cînd a apărut. Şi îmi place femeia asta, îmi place cum cîntă. Iar vocea ei are un timbru care îmi produce frunicături, pătrunde în tine. Povestea din clip e una tristă a două destine. Unele lucruri chiar au un preţ prea mare dacă îţi îngrădesc sufletul. Iar banii pot cumpăra cam orice, mai puţin sentimente şi iubire. Şi la un moment dat, oboseşti să te mai prefaci.

C’est sexy le ciel de Californie
Sous ma peau j’ai L.A. en overdose
So sexy le spleen d’un road movie
Dans rétro ma vie qui s’anamorphose

Nu sunt anti-ecologist dar, cum consider că în orice chestie importantă trebuie să existe un echilibru, o cale de mijloc, aşa ar trebui să se întîmple şi cînd vine vorba de ecologie. Asta cu Ora Pămîntului este de o naivitate şi amăgire cruntă. Ştiţi cum se zice pe la noi, cînd nu vrei să rezolvi o problemă cu adevărat, mai înfiinţezi nişte comisii. Cam aşa şi cu asta. Lăudabilă iniţiativa australienilor şi m-aş simţi chiar bine dacă acţiunea n-ar fi un fel de Fata Morgana curtată asiduu – ştim că nu există, dar ne prefacem c-o vedem.

Adică după ce probabil peste jumătate din populaţia pămîntului se lăfăie consumînd electricitate la greu timp de 364 de zile pe an, 24 din 24, vin unii şi ne zic că dacă într-o anumită zi, 1 miliard de oameni trăiesc timp de o oră ca în epoca de piatră, asta va reduce poluarea făcînd Terra mai ecologică. Hai bre, fugiţi cu ursu’ d-acilea! Dacă ieşeam ieri din grotă, poate vă credeam.

O fi făcut cineva calculelele să vadă cam cu cît se reduce poluarea în acea oră de întuneric pe an, în timp ce restul anului consumul şi risipa domnesc? Cu iniţiativa asta, prin anul 10.000 sunt speranţe să dispară şi gaura aia de ozon de la poli, nu? Savanţii “urlă” că, dacă astăzi s-ar renunţa la toate sursele de poluare de pe planetă, atmosfera tot ar avea nevoie de 100 de ani să se purifice şi ăştia ne spun că dacă stăm în beznă o oră pe an se reduce poluarea.

Aaa, e doar un gest simbolic? Păi şi atunci, dacă nu are efect real, de ce naibii să stau eu pe întuneric o oră? De fun? Atunci ziceţi bre că e de fun, nu că reduceţi nu ştiu ce poluare cu frecţia asta la picior de lemn, şi sting lumina. Am şi io motiv să pun mîna prin cele locuri ascunse şi să mă scuz că din cauza întunericului am nimerit un sînişor în loc de mingeacul cauciucat pe care-l morfolesc să fac muşchi

N-am înţeles niciodată extremismul ăsta stupid pe care oamenii îl manifestă în multe direcţii: ba ne dăm în stambă pînă la loc comanda, ba ne-apucăm să trăim în grote şi să mîncăm licheni. Am evoluat suficient de mult tehnologic pentru a găsi surse ecologice de energie, fără a fi nevoie să trăim ca în epoca de piatră, fie şi pentru o oră. Se întreabă cineva de ce mai marii lumii n-au interes în a grăbi implementarea acestei tehnologii la scară planetară? Hai, care dă cu banu?

Iar campania de la noi e de-a dreptul penibilă, cu vedete care scot voiniceşte TOT din priză (deşi, vorba lui Cabral, nu trebuie să decît să mişte două butoane la tabloul electric şi se face întuneric în casă), îşi închid mobilele şi laptop-urile.

Presupunînd că o să închid luminile, io n-o să închid mobilul şi o să lucrez la laptop. De ce? Pen’că chiar dacă accept să urmez turma, măcar nu merg cu botu-n pămînt şi-mi mai utilizez neuronii – suficient cît să-mi dau seama că mobilele şi laptop-urile merg pe acumulatori şi nu consumă curent de la reţea atîta vreme cît nu sunt băgate în priză.

Poate ar trebui să ne abţinem în ora asta şi de la a da băşini. N-aţi văzut ce urît put? Credeţi că alea nu poluează? Apropo: cică UE vrea să impună fermierilor un impozit pe 80 euro pe cap de rumegător fiindcă băşinile vacilor ar polua de 24 de ori mai mult decît emisiile maşinilor. Acum ştiţi de ce s-a futut aerul planetei. Nu de la automobile, nu de la uzine şi fabrici, nu de la tăieri de păduri. De la nenorocitele astea de vaci care se băşesc de mii de ani încontinuu.

Io voiam să emigrez din România. Acu’ mă gîndesc serios să emigrez de pe planetă. Prostia (măcar de-ar fi numai prostie!) a ajuns sus de tot! Care vine pe Saturn? Avem heliu pur!

Later edit: Azi, 25 martie 2009, subsemnatul şi-a făcut porţia de ora pămîntului şi pentru la anul. Am avut picat curentul 2 ore. Aşa că pînă în 2011 să n-aud pe nimeni, că v-alerg!

Motto: A iubi o oră e ceva animalic, o zi e ceva omenesc, o viaţă întreagă e ceva îngeresc, dar a iubi toată viaţa o singură fiinţă e divin! (via Invizibilul)

JEAN MICHEL JARRE – Beautiful Agony (Teo&Tea, 2007)

Mai demult, cineva pe nume Amblí mi-a spus că undeva, în binecunoscutul dar mereu misteriosul univers uman, există un loc special, un loc aspru dar delicat şi sensibil în acelaşi timp, un loc care merită explorat.
Apoi, mai tîrziu, Amblí mi-a dat într-o îmbrăţişare strînsă, umedă şi pasională un crîmpei din aroma acelui loc. Am întrebat:
- Dar ce este acest loc?
- Un munte! Un munte numit Venus!
- Universul uman are munţi?!!
Mirarea mea era sinceră şi inocentă: ştiam dealuri, văi, cîmpii catifelate şi parfumate, depresiuni, trecători, arome diverse. Dar nu întîlnisem niciodată munţi, nu mai explorasem atît de departe şi nu mai simţisem o astfel de aromă.
- Nu munţi, ci un munte!
- Doar unul?! Într-un univers atît de vast, doar unul singur?!
Probabil dezamăgirea, mirarea şi naivitatea mi se citeau toate simultan pe chip, fiindcă Amblí m-a mîngîiat jucăuşă, stîrnindu-mi simţurile, şi a rostit:
- Unul singur, da! Dar este suficient, pentru că o viaţă nu-ţi va fi de-ajuns să-l descoperi şi să-i simţi toate aromele. Mulţi cred că odată aroma gustată este una şi aceeaşi mereu. Dar se înşeală! Ei nu ştiu să exploreze, să simtă dincolo de munte şi de “Poarta Raiului” aflată la poalele sale, nu ştiu să simtă întregul univers uman în întinderea căruia îşi are locul şi acest munte. De aceea rătăcesc prin multiplele universuri umane paralele, căutînd arome diferite în munţi diferiţi. Arome pe care le vor găsi, dar care li se vor părea toate fade, fiindcă nu vor fi simţit niciodată esenţa lor. O să înţelegi ce spun cînd vei ajunge acolo dacă vei simţi nu doar muntele, ci întreg universul. Şi ţine minte: să explorezi împreună cu cele două Zebú ale tale. Îţi vor părea inutile, ba chiar vei crede că te încurcă, atunci cînd vei vrea să explorezi creasta muntelui ori să pătrunzi dincolo de “Poarta Raiului” dar nu te lăsa înşelat. Zebú te vor ajuta să descoperi împrejurimile desăvîrşindu-ţi, astfel, explorarea.
Cu Amblí n-am mai fost multă vreme împreună. Nici unul din noi nu mai simţea nimic dincolo de ce simţiserăm pînă în acea seară, cînd îmi oferise din aroma acelui loc, încă neexplorat de mine, dar nu mă lăsase să merg pe cărările muntelui ei. Ştiam amîndoi de ce, fără a avea nevoie de explicaţii. Ea nu era universul al cărui munte să vreau din toată fiinţa a-l descoperi, eu nu eram acela pentru care să simtă că poate născoci arome infinite. Dar îmi oferise dorinţa găsirii acelui univers uman al cărui munte să simt pînă în adîncul sufletului meu că vreau a-l explora şi descoperi, iar eu… eu îi oferisem plăcerea de a se bucura de mîngîierile şi săruturile cuiva care o putea simţi dincolo de formele ei.

Va urma…

De atîta căutare vizuală a Femeii, ochii mi se opacizaseră precum ai celor suferinzi de cataractă. Abia atunci am realizat că începusem să văd mai bine ca oricînd: vedeam în mine şi simţeam în celălalt. Mi se ascuţise urechea sufletului pe care ochiul o asurzise.

Cum adică ce prestez? Leapşă! Şi prestez în slujba tovarăşei Lia, zisă şi Arţăgoasa, zisă şi Şefa, zisă şi Arginţica. Că, de, m-a scos la produs pe trotuarul blogosferic să prestez lepşe gratis dînd din inele şi din taste. Şi dacă-i ordin, cu plăcere. Mai ales că a bătut din cizmă. Fîlfîie bine, tu? Inelele, adicătelea

Are un talent să-mi bage leapşa pe orbită şi să-mi şi placă pe deasupra, ceva de speriat. Ce i-o face, cu ce o descînta-o, cu ce o unge-o, numai dumneaei ştie. Şi cică mi-a promis o leapşă cu pui şi usturoi. Cum o fi aia, tu? Adică găteşti puiu, cureţi şi pisezi usturoiu, faci mujdeiu (mamă, deja e inundaţie în cavitatea mea bucală, te alerg femeio ) şi începi: na copanu’ ţie, acu’ dă-mi-l mie? Sau cum? Că io nu văz altfel leapşa asta. Oricum, apreciez gestul de a găti mai ales că-ţi place şi io nu vreau să-ţi stric plăcerea tocmai lu’ matale

Deci, să începem “striptisu”:

1. Tu după ce tînjeşti?
Păi, o casă pe pămînt (preferabil pe Saturn, dar mă mulţumesc şi cu asta) şi o extraterestră, ca să ne înţelegem şi să ne iubim hiperluminic şi reciproc, fără a ne reprograma unul pe altul.

2. Cînd ai spus ultima oară: Te iubesc?
Niciodată! N-am simţit suficient de profund ca să spun. Sunt cuvinte prea “grele” şi profunde pentru a le scoate pe tarabă ca la piaţă, în faţa oricui şi cu uşurinţă. Îi invidiez un pic pe cei care au apucat să spună (şi au şi simţit de-adevăratelea) şi au trăit sentimentul.

3. Defineşte fericirea în 3 cuvinte.
Aci n-am ce face şi trebuie s-o copiez pe Liuţa. Ar mai fi un adaos, dar sunt numai trei cuvinte.

4.Cînd ai fost ultima oară fericită?
Huh? Fericită?!!! Despre mine e vorba? Te aleeeeerg, tuuuuuuu! Baţi apropo(po)uri d-astea? Te iert de data asta, că-s io suflet de mamă.

Ultima oară am fost fericit ieri, cînd am aflat că operaţia tatei a decurs bine, deşi a fost destul de grea.

5.Ce crezi că te face fericită?
Iar?! Bre Arginţico dacă vrei să-mi zici ceva, zi, nu veni cu subtilităţi d-astea Bine, gata, recunosc, cînd eram copil m-am dat cu ruj şi ojă şi am îmbrăcat fuste de la mama, na! Da’ chiar trebuia să lămurim în public chestiunea?

Un suflet frumos şi profund, în compania căruia mă voi simţi totdeauna bine, şi orice ar putea veni de la el: un zîmbet, un gest, o privire, un gînd, o clipire, o aromă, o fluturare de mînă, o atingere, o mîngîiere, o îmbrăţişare, o şoaptă, o bezea, un pupic (real sau verbal), vorbe venite din suflet (fie că sunt auzite sau simţite)…

Liuţa le spune lucruri mărunte. Da, dar fără ele nu putem face lucrurile mari.

6.Cand te-ai gandit ultima oara la fericirea ta?
În urmă cu o secundă.

Leapşa n-o dau la nimeni. Ştiţi deja că sunt maţe-fripte, nu?

P.S.: Cum e tovarăşa? M-am încadrat în termen? Bon, data viitoare faci cinste!

Nu înjur în public, doar în cadru fooooaaaarte restrîns! Chiar şi atunci cînd sunt doar eu cu mine, nu înjur persoane. Folosesc cuvintele alea colorate numai la modul abstract sau asupra obiectelor ori situaţiilor. Există, totuşi, o persoană care e cea mai înjurată de pe planetă: subsemnatul. Nu (mă) întrebaţi de ce şi cum, n-am chef de explicaţii şi nu le-aţi înţelege. Suficient să ştiţi că şi atunci cînd mă trimit singur la origini, practic filosofia… a ce vreţi voi Prin urmare, folosiţi-vă imaginaţia pentru a înlocui simbolurile din titlu

Însă sîmbătă mi-au venit toate spumele mării şi aveam în gînd numai bancurile cu zgura şi timpu’ în variante îmbunătăţite şi adăugite. Mulţumesc cui o fi de mulţumit pentru autocontrolul pe care îl am în anumite situaţii, altfel m-aş pierde în mărunţişuri şi aş omite the big picture.

Ce s-a întîmplat? Păi ziua a început în forţă, cu zgomot de bormaşină în pereţi pe la 10 şi ceva dimineaţa. Cum eu adormisem pe la ora cînd alţii se trezesc să meargă la serviciu, am simţit o “plăcere” vecină cu extazul erotic să fiu trezit de acel sunet suav. Simfonia pentru bormaşină şi burghiu, autor Vecinu’ De Alături, a continuat cu încă vreo trei acte presărate cu scurte pauze în care mi-era permis să dorm. Actul final a fost fulminant – tata trezindu-mă cu două zgîlţîituri temeinice apoi rostind dintr-o suflare: “Îmbracă-te şi hai cu mine la urgenţă că mi-am rupt mîna!” Noroc că nu mă panichez la faze d-astea, îs călit! O fi de la filmele horror regizate, dar mai ales reale, pe care le-am văzut de-a lungul timpului M-am îmrăcat teleghidat mai ceva ca la armată. Mie, care de obicei îmi ia şi o juma’ de oră să pun cîteva ţoale pe mine, din varii motive

Tata, om de comitet, zice să o anunţe şi pe mama (dusă la piaţă să “recolteze” urzici) că aşa e fair. Io o ştiu pe mama, zic lasă, mai încolo. Nu, acum. Bon! Cum era de aşteptat mama începe interogatoriul: cum, de ce, pentru ce, în ce condiţii, care-au fost factorii, descrie-mi exact, cum ţi-a alunecat piciorul, în ce poziţie era mîna, de ce ai călcat cu stîngu’ şi nu cu dreptu’. Lampa băgată în ochi mai lipsea. Femeio, lasă-l, să mergem că i se sudează oasele dacă stă să-ţi dea toate explicaţiile. Închide.

Urcat în maşină, demarat. Şi începe aventura. La spitalul Floreasca, cel mai aproape de noi, face fişa la registratură şi ne trimite la ortopedie. Acilea veniseră cred că jumate din bucureştenii cu oase rupte. Bine erau doar vreo 20 de oameni la uşă dar mie mi se părea armata chineză acolo. Zic, ne-apucă revelionu’. Stai aci pînă mă întorc că mi-a venit o idee. Mai sus pe calea Floreasca e un spital (să zicem) particular. Hai să încerc acolo, măcar scăpăm mai repede. Dai un ban, da’ stai în faţă, nu? Păi, nu! Intru şi mă simt transferat brusc în zona crepusculară: nimeni la registratură şi o linişte mormîntală. Bă nene, e spital sau e morgă? După vreo 10 minute de învîrtit pe-acolo (între timp io mă uitam febril după o sonerie d-aia ca la recepţiile hotelurilor americane, să dau cu mîna în ea) apar două fătuci şi mi se spune candid: n-avem radiolog şi ortoped în weekend, veniţi luni. Ău! Bre mă leşi! Ăştia n-au nevoie de bani. Şi cică e criză.

Întors înapoi la tata, adus aminte că am o cunoştinţă chirurg ortoped la Colentina. Sunat, aflat că au radiologia pe butuci. Mi-a mirosit a altceva, dar în fine, n-aveam timp de analize subtile. Unde să mergem, unde să mergem (apăruse şi mama). Hai la militariul de la Foişor. Aici: ne pare rău dar n-avem nici radiologie, nici ortoped. Încercaţi vizavi la spitalul de ortopedie. Mergem acolo. Portarul ne spune că n-au urgenţe de ortopedie. Mă nene, e spital de ortopedie, cum adică n-aveţi? N-avem! Doar la Floreasca, Pantelimon şi Municipal găsiţi. Frumos. Trei oselniţe în tot Bucureştiul.

Hai la militariul de urgenţă de pe Plevnei, zice tata. Hai. În sfîrşit acolo găsim! Deja mă întrebam dacă mai apare fractura pe radiografie sau dacă nu cumva s-a agravat de cîtă trambalare “urcă în maşină, dă-te jos din maşină” a avut parte tata. A apărut!

Mai departe sunt amănunte. Ideea de bază e asta: cînd plecaţi de-acasă verificaţi calendarul. Şi de e weekend, negociaţi cu necazul să sosească de luni încolo dacă nu puteţi fi suficient de grijulii ca să-l evitaţi. Altfel, aveţi toate şansele să vă plimbaţi membrul flencănind prin tot Bucureştiul iar în spital s-o frecaţi la rece pînă luni (şi nu mai chicotiţi pe înfundate, numai la prostii vă e gîndul).

PS: Frate, ce asistente tinere şi mişto au ăştia la ortopedie! Or fi pe post de calmant adjuvant?

Aceste întrebări mi-au fost trimise pe messenger de un suflet frumos şi vast, un suflet care, pe măsură ce îl descopăr, vreau tot mai mult să-l descopăr şi îmi place tot mai mult ceea mi se revelează. Un suflet pe care, ştiută fiind aviditatea mea de cunoaştere a universului unde planeta noastră îşi are locşorul ei, îndrăznesc să-l asemăn cu un univers interior pentru a cărui explorare nu-mi va fi îndeajuns această existenţă. Şi dacă mai ţin cont că, în paralel, vreau să-mi explorez şi propriul univers interior dar şi al altor suflete, realizaţi că timpul devine o constantă rigidă şi insuficientă pe care va trebui să ştiu a o folosi în avantajul meu cît mai mult cu putinţă.

Întrebările reprezintă o dublă provocare pentru mine: să răspund la ele şi faptul că o voi face în franceză. Şi este o provocare mare ţinînd cont că ultimele ore practice de franceză au fost cam prin clasa a X-a de liceu, adică 1991 Aşadar, cu ce mi-a rămas stocat în urzeala creierului şi cu puţin ajutor de la dicţionar am s-o scot la capăt rezonabil, zic eu.

Îmi cer scuze celor care nu înţeleg franceza, dar n-o să mai fac şi traducerea. Utilizaţi vă rog Google Translate. Iese cam din topor traducerea, dar măcar se înţelege.

Numai pe marginea timpului se pot crea discuţii cît pentru 10 existenţe, aşa că mă voi strădui ca răspunsurile mele să fie la fel de scurte şi profunde precum întrebările.

Est-ce que vivre signifie le temps?
Vivre signifie sentir. Le temps te donne la profondeur de tes sens.

Le temps, est-ce tout ce que nous ne comprenons pas?
Non, le temps est une petite parite de ce que nou ne comprenons pas. Si le temps avait été tout ce que nous ne comprenions pas, nous aurions déjà compris toutes les autres inclusivement le temps.

Le temps, est-ce tout ce que nous ne sommes pas?
Nous sommes. Ça suffit. Être, il y a de sentir, pas du temps. Si tu sens, tu as le temps aussi. Sinon, tu n’as pas rien.

Le temps est-il sans l’être?
Le temps EST! De l’être dépend comme il court.

Le temps a-t-il des viteses inegales?
Mais ouiiiii! C’est une question de physique. Et de sentir, bien-sûr.

Le temps, est-ce une parole?
Le temps n’est pas une parole. Il est une sensation variable et il peut être senti différemment. Pour moi, il court très lentement dans certaines situations et très rapidement dans autres.

Le temps existe-t-il en soi ou est-il un témoin fixe?
Le temp existe en soi. C’est nous qui l’avons fait un témoin fixe, bien qu’il n’est pas fixe même pour (certains de) nous.

Mon coeur bat-il dans le temps?
Ton coeur, il bat des états.

L’histoire est-elle du temps?
Peut-être elle est la seule du temps, parce que l’histiore est la mathématique du temps – trop exacte.

Les pensées sont-elle du temps?
Les pensées sont de la raison et du sens.

Être, est-ce que cela veut dire temps?
Être veut dire comme le temps court.

L.E.: Mulţumesc Gabrielei pentru că mi-a atras atenţia asupra unor greşeli la răspunsurile mele în franceză avînd astfel ocazia să le corectez. Howgh!

Cum adică azi e ziua femeii, bre? Ce vorbeşti tu? Frăţică eşti dus. Da’ rău de tot! Sau la matale pe planeta ta aia ciudată şi inelată curje timpu altfel şi abia acum e 8 martie?! Aaa, stai că ne-am prins! Faci mijto, pe bune. Ne-am priiiins: vineri, 13, şi tu zici că e ziua fomeii. Olioooo, păi te rupem bucăţi, îţi descentrăm de tot inelele alea, şi aşa descentrate, că ăsta e misoginism cras. Auziţi la el: ziua femeii într-o zi de vineri şi 13. Atentat la condiţia femeii, ca să-i steie în gît şi singura zi din an în care bărbaţii măcar se străduie să fie atenţi la fiinţa de lîngă ei şi îşi mai reduc din dopajul cu testosteron, devenind şi ei mai tandri, calzi, romantici. Şi vine extraterestru’ ăsta pîrlit să ne strice nouă amintirile frumoase de 8 martie. Băă, acu’ te luăm de inele şi te azvîrlim în prima gaură neagră sau gaură de vierme (oaaa, asta cu “vierme” e mai pă sentimentu’ nostru, că ne-ai ofticat rău) care ne iese în cale!

Gata gagici, aţi terminat, aţi spus ce-aveţi pe suflet, v-aţi mai liniştit? Bon, acu’ luaţi loc şi lăsaţi-mă şi pe mine să grăiesc şi căscaţii ochii dar mai ales simţurile la ce-oi zice. Ziua aia de 8 martie o să fie chiar o amintire pentru unele (multe?!) dintre voi pînă la anul. Ia notaţi voi la “calendarul” vostru intern ziua cu pricina şi peste f’o doo luni faceţi un bilanţ: cîtă atenţie, tandreţe, romantism, trandafiri sau măcar vreo buruiană crescută într-o grădină de parc aţi primit la pachet cu un zîmbet luminos de la EL în acest răstimp (în afară de aniversare şi/sau onomastică, eventual)? E? Iese măcar pe deştele de la o mînă sau rămîneţi cu pumnii strînşi a ceva ce nici voi nu ştiţi prea clar ce vrea să fie?!

Aşaa, amu’ lăsăm fetele în pace să proceseze informaţia şi ne adresăm mulţimii de banderaşi, brazpiţi, testosteronoşi, machoi, duraşi, umanii ăia cu “biluţe”, de. Care o dată pe an uită un pic de “hard” şi îşi activează “softul” din ei, trag pe nări neşte tandreţe şi îşi dau în venă cu ceva romantism pînă cînd, pe termen limitat, prin sistemul lor circulator începe să le curgă estenţă de iutaro¹⁾, în loc de sînge de taur. După care totul reintră în normal şi un an de zile au nevoie de refacere în urma efortului depus.

Mă, io n-am uitat de ziua femeii dar cum pe multe bloage văzui de 8 martie urări cu ocazia fericitului eveniment de opt a lu’ martie am luat decizia de posta un mesaj în altă zi decît aia. Uite-aşa! Nu pentru că vreau să fiu gică-contra la ziua asta şi nici pentru a zice să o ignoraţi, ci ca să punctez că nu trebuie să fie doar în ziua aia aşa. Vă zic io berbecilor, în cazul în care nu aveţi lîngă voi o scorpie cu trup de femeie (şi dacă aveţi înseamnă că aia vreţi, aşadar mucles!), lor le place al dracu’ de mult (chiar dacă nu totdeauna admit sau arată asta) să vadă sensibilitatea din voi, pe care mulţi o aveţi dar o ţineţi la naftalină datorită unor idei preconcepute şi o scoateţi la înaintare numai o dată pe an, precum avarul îmbracă costumul cel bun numai în zi de sărbătoare.

Aşadar, eu le urez azi, vineri 13 martie, tuturor femeilor la mulţi ani cu multă iubire şi să-şi păstreze frumuseţea interioară fiindcă pentru cine va şti s-o vadă, pentru acela vor fi frumoase şi la exterior nu doar atunci cît sunt tinere. Cele care au alături un om care ştie să le vadă şi înţeleagă frumuseţea interioară să ţină cu dinţii de el, că e specie rară. Iar cele care n-au, le doresc să-şi găsească. Eu vă ofer tuturora un trandafir virtual cu “mărgeluţe” şi fie ca el să reprezinte întruchiparea în realitate a dorinţelor voastre de suflet. Meritaţi ce-i mai bun, fiindcă, aşa cu toanele şi chichiţele voastre, ne faceţi viaţa mai frumoasă şi mai picantă Sincer, care bărbat vrea lîngă el o momîie de femeie? Să ridice două deşte, că io oricum nu-l cred decît dacă-i defect

Iar voi, tovarăşi de masculinitate, dacă v-a blagoslovit soarta cu o femeie frumoasă pe dinăuntru şi simţitoare pînă în ultimul cotlon al fiinţei ei, nu luaţi darul ăsta ca şi cum vi s-ar cuveni, cultivaţi-l şi respectaţi-l cît puteţi de bine. Căci nimic nu-i definitiv pe lumea asta şi nu ştiţi cînd dispare exact atunci cînd sunteţi mai siguri pe voi, deci mai puţin atenţi!

____________________
¹⁾ = Nu e japonism bre. Aia vine de la iubire-tandreţe-romantism, v-aţi prinsără?

CHRIS DE BURGH – A Woman’s Heart (Quiet Revolution, 1999)