S@urnianul

Archive for Martie, 2009

Minciuna reprezintă denaturarea intenţionată a adevărului cu scopul de a înşela pe cineva. Dar omiterea intenţionată a adevărului? Este ea minciună sau doar un adevăr ne-necesar? Minciuna există numai dacă e rostită sau are cumva şi o latură… eterică?

Ieri, pe cînd eram la clinica de tratament şi citeam articolul ăsta al Liei a început să mă doară mintea. Da’ rău te tot frate, cu vertijuri şi căderi de tensiune, accelerări de puls etc. Pînă mi-am dat seama de cauză: mă chinuia talentul. Mă tortura, ce mai! Şi n-am avut ce face, a trebuit să ies cu ceva la înaintare, ca să-mi treacă. A ieşit poezioara de mai jos pe care, evident, o dedic autoarei articolului care mi-a provocat talentul şi l-a făcut să mă chinuie aşa tare. Dar bineînţeles, şi tuturor fluturaşilor ce se cred vulturi. Dacă citiţi articolul, mai ales un comentariu de acolo, veţi înţelege.

BALADA VULTURULUI INCONŞTIENT

Vultur, vultur, vulturaş
Ce tot zbori deasupra mea
Şi m-aştepţi la cotitură,
Tare ţi-aş da una-n gură
Să vezi că eşti fluturaş
Şi e vai de steaua ta.

PS: Prin ce dureri ale “facerii” am trecut io!… Îţi dai seama ce te aşteaptă bre Arţăgoaso, nu?

Mi-a plăcut mult melodia aceasta şi videoclipul, o ştiu de cînd a apărut. Şi îmi place femeia asta, îmi place cum cîntă. Iar vocea ei are un timbru care îmi produce frunicături, pătrunde în tine. Povestea din clip e una tristă a două destine. Unele lucruri chiar au un preţ prea mare dacă îţi îngrădesc sufletul. Iar banii pot cumpăra cam orice, mai puţin sentimente şi iubire. Şi la un moment dat, oboseşti să te mai prefaci.

C’est sexy le ciel de Californie
Sous ma peau j’ai L.A. en overdose
So sexy le spleen d’un road movie
Dans rétro ma vie qui s’anamorphose

Nu sunt anti-ecologist dar, cum consider că în orice chestie importantă trebuie să existe un echilibru, o cale de mijloc, aşa ar trebui să se întîmple şi cînd vine vorba de ecologie. Asta cu Ora Pămîntului este de o naivitate şi amăgire cruntă. Ştiţi cum se zice pe la noi, cînd nu vrei să rezolvi o problemă cu adevărat, mai înfiinţezi nişte comisii. Cam aşa şi cu asta. Lăudabilă iniţiativa australienilor şi m-aş simţi chiar bine dacă acţiunea n-ar fi un fel de Fata Morgana curtată asiduu – ştim că nu există, dar ne prefacem c-o vedem.

Adică după ce probabil peste jumătate din populaţia pămîntului se lăfăie consumînd electricitate la greu timp de 364 de zile pe an, 24 din 24, vin unii şi ne zic că dacă într-o anumită zi, 1 miliard de oameni trăiesc timp de o oră ca în epoca de piatră, asta va reduce poluarea făcînd Terra mai ecologică. Hai bre, fugiţi cu ursu’ d-acilea! Dacă ieşeam ieri din grotă, poate vă credeam.

O fi făcut cineva calculelele să vadă cam cu cît se reduce poluarea în acea oră de întuneric pe an, în timp ce restul anului consumul şi risipa domnesc? Cu iniţiativa asta, prin anul 10.000 sunt speranţe să dispară şi gaura aia de ozon de la poli, nu? Savanţii “urlă” că, dacă astăzi s-ar renunţa la toate sursele de poluare de pe planetă, atmosfera tot ar avea nevoie de 100 de ani să se purifice şi ăştia ne spun că dacă stăm în beznă o oră pe an se reduce poluarea.

Aaa, e doar un gest simbolic? Păi şi atunci, dacă nu are efect real, de ce naibii să stau eu pe întuneric o oră? De fun? Atunci ziceţi bre că e de fun, nu că reduceţi nu ştiu ce poluare cu frecţia asta la picior de lemn, şi sting lumina. Am şi io motiv să pun mîna prin cele locuri ascunse şi să mă scuz că din cauza întunericului am nimerit un sînişor în loc de mingeacul cauciucat pe care-l morfolesc să fac muşchi

N-am înţeles niciodată extremismul ăsta stupid pe care oamenii îl manifestă în multe direcţii: ba ne dăm în stambă pînă la loc comanda, ba ne-apucăm să trăim în grote şi să mîncăm licheni. Am evoluat suficient de mult tehnologic pentru a găsi surse ecologice de energie, fără a fi nevoie să trăim ca în epoca de piatră, fie şi pentru o oră. Se întreabă cineva de ce mai marii lumii n-au interes în a grăbi implementarea acestei tehnologii la scară planetară? Hai, care dă cu banu?

Iar campania de la noi e de-a dreptul penibilă, cu vedete care scot voiniceşte TOT din priză (deşi, vorba lui Cabral, nu trebuie să decît să mişte două butoane la tabloul electric şi se face întuneric în casă), îşi închid mobilele şi laptop-urile.

Presupunînd că o să închid luminile, io n-o să închid mobilul şi o să lucrez la laptop. De ce? Pen’că chiar dacă accept să urmez turma, măcar nu merg cu botu-n pămînt şi-mi mai utilizez neuronii – suficient cît să-mi dau seama că mobilele şi laptop-urile merg pe acumulatori şi nu consumă curent de la reţea atîta vreme cît nu sunt băgate în priză.

Poate ar trebui să ne abţinem în ora asta şi de la a da băşini. N-aţi văzut ce urît put? Credeţi că alea nu poluează? Apropo: cică UE vrea să impună fermierilor un impozit pe 80 euro pe cap de rumegător fiindcă băşinile vacilor ar polua de 24 de ori mai mult decît emisiile maşinilor. Acum ştiţi de ce s-a futut aerul planetei. Nu de la automobile, nu de la uzine şi fabrici, nu de la tăieri de păduri. De la nenorocitele astea de vaci care se băşesc de mii de ani încontinuu.

Io voiam să emigrez din România. Acu’ mă gîndesc serios să emigrez de pe planetă. Prostia (măcar de-ar fi numai prostie!) a ajuns sus de tot! Care vine pe Saturn? Avem heliu pur!

Later edit: Azi, 25 martie 2009, subsemnatul şi-a făcut porţia de ora pămîntului şi pentru la anul. Am avut picat curentul 2 ore. Aşa că pînă în 2011 să n-aud pe nimeni, că v-alerg!

Motto: A iubi o oră e ceva animalic, o zi e ceva omenesc, o viaţă întreagă e ceva îngeresc, dar a iubi toată viaţa o singură fiinţă e divin! (via Invizibilul)

JEAN MICHEL JARRE – Beautiful Agony (Teo&Tea, 2007)

Mai demult, cineva pe nume Amblí mi-a spus că undeva, în binecunoscutul dar mereu misteriosul univers uman, există un loc special, un loc aspru dar delicat şi sensibil în acelaşi timp, un loc care merită explorat.
Apoi, mai tîrziu, Amblí mi-a dat într-o îmbrăţişare strînsă, umedă şi pasională un crîmpei din aroma acelui loc. Am întrebat:
- Dar ce este acest loc?
- Un munte! Un munte numit Venus!
- Universul uman are munţi?!!
Mirarea mea era sinceră şi inocentă: ştiam dealuri, văi, cîmpii catifelate şi parfumate, depresiuni, trecători, arome diverse. Dar nu întîlnisem niciodată munţi, nu mai explorasem atît de departe şi nu mai simţisem o astfel de aromă.
- Nu munţi, ci un munte!
- Doar unul?! Într-un univers atît de vast, doar unul singur?!
Probabil dezamăgirea, mirarea şi naivitatea mi se citeau toate simultan pe chip, fiindcă Amblí m-a mîngîiat jucăuşă, stîrnindu-mi simţurile, şi a rostit:
- Unul singur, da! Dar este suficient, pentru că o viaţă nu-ţi va fi de-ajuns să-l descoperi şi să-i simţi toate aromele. Mulţi cred că odată aroma gustată este una şi aceeaşi mereu. Dar se înşeală! Ei nu ştiu să exploreze, să simtă dincolo de munte şi de “Poarta Raiului” aflată la poalele sale, nu ştiu să simtă întregul univers uman în întinderea căruia îşi are locul şi acest munte. De aceea rătăcesc prin multiplele universuri umane paralele, căutînd arome diferite în munţi diferiţi. Arome pe care le vor găsi, dar care li se vor părea toate fade, fiindcă nu vor fi simţit niciodată esenţa lor. O să înţelegi ce spun cînd vei ajunge acolo dacă vei simţi nu doar muntele, ci întreg universul. Şi ţine minte: să explorezi împreună cu cele două Zebú ale tale. Îţi vor părea inutile, ba chiar vei crede că te încurcă, atunci cînd vei vrea să explorezi creasta muntelui ori să pătrunzi dincolo de “Poarta Raiului” dar nu te lăsa înşelat. Zebú te vor ajuta să descoperi împrejurimile desăvîrşindu-ţi, astfel, explorarea.
Cu Amblí n-am mai fost multă vreme împreună. Nici unul din noi nu mai simţea nimic dincolo de ce simţiserăm pînă în acea seară, cînd îmi oferise din aroma acelui loc, încă neexplorat de mine, dar nu mă lăsase să merg pe cărările muntelui ei. Ştiam amîndoi de ce, fără a avea nevoie de explicaţii. Ea nu era universul al cărui munte să vreau din toată fiinţa a-l descoperi, eu nu eram acela pentru care să simtă că poate născoci arome infinite. Dar îmi oferise dorinţa găsirii acelui univers uman al cărui munte să simt pînă în adîncul sufletului meu că vreau a-l explora şi descoperi, iar eu… eu îi oferisem plăcerea de a se bucura de mîngîierile şi săruturile cuiva care o putea simţi dincolo de formele ei.

Va urma…

De atîta căutare vizuală a Femeii, ochii mi se opacizaseră precum ai celor suferinzi de cataractă. Abia atunci am realizat că începusem să văd mai bine ca oricînd: vedeam în mine şi simţeam în celălalt. Mi se ascuţise urechea sufletului pe care ochiul o asurzise.

Cum adică ce prestez? Leapşă! Şi prestez în slujba tovarăşei Lia, zisă şi Arţăgoasa, zisă şi Şefa, zisă şi Arginţica. Că, de, m-a scos la produs pe trotuarul blogosferic să prestez lepşe gratis dînd din inele şi din taste. Şi dacă-i ordin, cu plăcere. Mai ales că a bătut din cizmă. Fîlfîie bine, tu? Inelele, adicătelea

Are un talent să-mi bage leapşa pe orbită şi să-mi şi placă pe deasupra, ceva de speriat. Ce i-o face, cu ce o descînta-o, cu ce o unge-o, numai dumneaei ştie. Şi cică mi-a promis o leapşă cu pui şi usturoi. Cum o fi aia, tu? Adică găteşti puiu, cureţi şi pisezi usturoiu, faci mujdeiu (mamă, deja e inundaţie în cavitatea mea bucală, te alerg femeio ) şi începi: na copanu’ ţie, acu’ dă-mi-l mie? Sau cum? Că io nu văz altfel leapşa asta. Oricum, apreciez gestul de a găti mai ales că-ţi place şi io nu vreau să-ţi stric plăcerea tocmai lu’ matale

Deci, să începem “striptisu”:

1. Tu după ce tînjeşti?
Păi, o casă pe pămînt (preferabil pe Saturn, dar mă mulţumesc şi cu asta) şi o extraterestră, ca să ne înţelegem şi să ne iubim hiperluminic şi reciproc, fără a ne reprograma unul pe altul.

2. Cînd ai spus ultima oară: Te iubesc?
Niciodată! N-am simţit suficient de profund ca să spun. Sunt cuvinte prea “grele” şi profunde pentru a le scoate pe tarabă ca la piaţă, în faţa oricui şi cu uşurinţă. Îi invidiez un pic pe cei care au apucat să spună (şi au şi simţit de-adevăratelea) şi au trăit sentimentul.

3. Defineşte fericirea în 3 cuvinte.
Aci n-am ce face şi trebuie s-o copiez pe Liuţa. Ar mai fi un adaos, dar sunt numai trei cuvinte.

4.Cînd ai fost ultima oară fericită?
Huh? Fericită?!!! Despre mine e vorba? Te aleeeeerg, tuuuuuuu! Baţi apropo(po)uri d-astea? Te iert de data asta, că-s io suflet de mamă.

Ultima oară am fost fericit ieri, cînd am aflat că operaţia tatei a decurs bine, deşi a fost destul de grea.

5.Ce crezi că te face fericită?
Iar?! Bre Arginţico dacă vrei să-mi zici ceva, zi, nu veni cu subtilităţi d-astea Bine, gata, recunosc, cînd eram copil m-am dat cu ruj şi ojă şi am îmbrăcat fuste de la mama, na! Da’ chiar trebuia să lămurim în public chestiunea?

Un suflet frumos şi profund, în compania căruia mă voi simţi totdeauna bine, şi orice ar putea veni de la el: un zîmbet, un gest, o privire, un gînd, o clipire, o aromă, o fluturare de mînă, o atingere, o mîngîiere, o îmbrăţişare, o şoaptă, o bezea, un pupic (real sau verbal), vorbe venite din suflet (fie că sunt auzite sau simţite)…

Liuţa le spune lucruri mărunte. Da, dar fără ele nu putem face lucrurile mari.

6.Cand te-ai gandit ultima oara la fericirea ta?
În urmă cu o secundă.

Leapşa n-o dau la nimeni. Ştiţi deja că sunt maţe-fripte, nu?

P.S.: Cum e tovarăşa? M-am încadrat în termen? Bon, data viitoare faci cinste!

Nu înjur în public, doar în cadru fooooaaaarte restrîns! Chiar şi atunci cînd sunt doar eu cu mine, nu înjur persoane. Folosesc cuvintele alea colorate numai la modul abstract sau asupra obiectelor ori situaţiilor. Există, totuşi, o persoană care e cea mai înjurată de pe planetă: subsemnatul. Nu (mă) întrebaţi de ce şi cum, n-am chef de explicaţii şi nu le-aţi înţelege. Suficient să ştiţi că şi atunci cînd mă trimit singur la origini, practic filosofia… a ce vreţi voi Prin urmare, folosiţi-vă imaginaţia pentru a înlocui simbolurile din titlu

Însă sîmbătă mi-au venit toate spumele mării şi aveam în gînd numai bancurile cu zgura şi timpu’ în variante îmbunătăţite şi adăugite. Mulţumesc cui o fi de mulţumit pentru autocontrolul pe care îl am în anumite situaţii, altfel m-aş pierde în mărunţişuri şi aş omite the big picture.

Ce s-a întîmplat? Păi ziua a început în forţă, cu zgomot de bormaşină în pereţi pe la 10 şi ceva dimineaţa. Cum eu adormisem pe la ora cînd alţii se trezesc să meargă la serviciu, am simţit o “plăcere” vecină cu extazul erotic să fiu trezit de acel sunet suav. Simfonia pentru bormaşină şi burghiu, autor Vecinu’ De Alături, a continuat cu încă vreo trei acte presărate cu scurte pauze în care mi-era permis să dorm. Actul final a fost fulminant – tata trezindu-mă cu două zgîlţîituri temeinice apoi rostind dintr-o suflare: “Îmbracă-te şi hai cu mine la urgenţă că mi-am rupt mîna!” Noroc că nu mă panichez la faze d-astea, îs călit! O fi de la filmele horror regizate, dar mai ales reale, pe care le-am văzut de-a lungul timpului M-am îmrăcat teleghidat mai ceva ca la armată. Mie, care de obicei îmi ia şi o juma’ de oră să pun cîteva ţoale pe mine, din varii motive

Tata, om de comitet, zice să o anunţe şi pe mama (dusă la piaţă să “recolteze” urzici) că aşa e fair. Io o ştiu pe mama, zic lasă, mai încolo. Nu, acum. Bon! Cum era de aşteptat mama începe interogatoriul: cum, de ce, pentru ce, în ce condiţii, care-au fost factorii, descrie-mi exact, cum ţi-a alunecat piciorul, în ce poziţie era mîna, de ce ai călcat cu stîngu’ şi nu cu dreptu’. Lampa băgată în ochi mai lipsea. Femeio, lasă-l, să mergem că i se sudează oasele dacă stă să-ţi dea toate explicaţiile. Închide.

Urcat în maşină, demarat. Şi începe aventura. La spitalul Floreasca, cel mai aproape de noi, face fişa la registratură şi ne trimite la ortopedie. Acilea veniseră cred că jumate din bucureştenii cu oase rupte. Bine erau doar vreo 20 de oameni la uşă dar mie mi se părea armata chineză acolo. Zic, ne-apucă revelionu’. Stai aci pînă mă întorc că mi-a venit o idee. Mai sus pe calea Floreasca e un spital (să zicem) particular. Hai să încerc acolo, măcar scăpăm mai repede. Dai un ban, da’ stai în faţă, nu? Păi, nu! Intru şi mă simt transferat brusc în zona crepusculară: nimeni la registratură şi o linişte mormîntală. Bă nene, e spital sau e morgă? După vreo 10 minute de învîrtit pe-acolo (între timp io mă uitam febril după o sonerie d-aia ca la recepţiile hotelurilor americane, să dau cu mîna în ea) apar două fătuci şi mi se spune candid: n-avem radiolog şi ortoped în weekend, veniţi luni. Ău! Bre mă leşi! Ăştia n-au nevoie de bani. Şi cică e criză.

Întors înapoi la tata, adus aminte că am o cunoştinţă chirurg ortoped la Colentina. Sunat, aflat că au radiologia pe butuci. Mi-a mirosit a altceva, dar în fine, n-aveam timp de analize subtile. Unde să mergem, unde să mergem (apăruse şi mama). Hai la militariul de la Foişor. Aici: ne pare rău dar n-avem nici radiologie, nici ortoped. Încercaţi vizavi la spitalul de ortopedie. Mergem acolo. Portarul ne spune că n-au urgenţe de ortopedie. Mă nene, e spital de ortopedie, cum adică n-aveţi? N-avem! Doar la Floreasca, Pantelimon şi Municipal găsiţi. Frumos. Trei oselniţe în tot Bucureştiul.

Hai la militariul de urgenţă de pe Plevnei, zice tata. Hai. În sfîrşit acolo găsim! Deja mă întrebam dacă mai apare fractura pe radiografie sau dacă nu cumva s-a agravat de cîtă trambalare “urcă în maşină, dă-te jos din maşină” a avut parte tata. A apărut!

Mai departe sunt amănunte. Ideea de bază e asta: cînd plecaţi de-acasă verificaţi calendarul. Şi de e weekend, negociaţi cu necazul să sosească de luni încolo dacă nu puteţi fi suficient de grijulii ca să-l evitaţi. Altfel, aveţi toate şansele să vă plimbaţi membrul flencănind prin tot Bucureştiul iar în spital s-o frecaţi la rece pînă luni (şi nu mai chicotiţi pe înfundate, numai la prostii vă e gîndul).

PS: Frate, ce asistente tinere şi mişto au ăştia la ortopedie! Or fi pe post de calmant adjuvant?