Saturnianul

Archive for Martie, 2009

Suntem suma sentimentelor noastre. Iar Raţiunea este contabilul ce are grijă ca bilanţul să nu fie negativ, altfel Sufletul ar da faliment.

Dragostea oarbă e atunci cînd vezi cu ochii dar nu şi cu sufletul.

STRICT SECRET! Cine dezvăluie altcuiva informaţiile din acest raport va dispărea subit fără să ştie ce i s-a întîmplat!

M-am gîndit io aşa, că, dacă tot n-am încă inspiraţie de a scrie lucruri profunde, poate unii dintre voi, care daţi cu ochiu’ p-aci şi v-aţi obişnuit cu heliul saturnian, oţi vrea să ştiţi cam cum e “atmosfera” pe Saturn, cam cum sunt zilele pe planeta asta. Şi mi-am zis, hai să bag un raport, lumea văz că-i dedulcită la can-can-uri, mai ales că raportul vine de la un extraterestru. No staţi, nu vă aprindeţi privirile că nu zic nimic interzis sub 18 ani, gogomanilor! :))

În general zilele pe Saturn sunt calme, curg lin şi natural. Floricele pe cîmpii, ce mai! :D Dar şi cînd sunt agitate frăţicule! Îţi trebuie reactor nuclear dacă vrei să ţii pasul cu Saturnianul. Sau mai bine îl laşi de nebun pînă-şi consumă combustibilul şi dispare reacţia nucleară :))

Cam toată saptămîna asta o fo’ agitată şi plină dar ieri am atins temperatura critică. Mă nene, parcă se petrecea o fuziune nucleară în mine, ziceai că mă băgase cineva în acceleratorul de particule şi-mi dereglase realitatea cuantică în care trăiam.

Dimineaţa a început în forţă cu un pîrdalnic de calculator alcătuit din junk-uri, recte componente Asus (să n-aud pe nimeni cît de bune sunt, că vă iradiez pe toţi!!!), cu care m-am chinuit vreme de 3 ore să-l conving să pornească cu un kit original XP. Rahatul de placă de bază (Asus, bineînţeles) nu voia cu nici un chip să accepte că în unitatea optică e un cd de instalare, original, repet.

În paralel trebuia să mă lupt şi cu procesorul care se încingea pînă la aproape 100 de grade :o (normal fiind vreo 70 şi ceva) de dădea pc-ul în bengăneală şi urlau alarmele prin el. Pînă nu i-am scăzut frecvenţa cu 1 GHz şi l-am lăsat fără capac, n-a încetat să-i fiarbă “creierii”. I-am şi zis vecinului: “Tată, ăsta nu mai are multe zile! Ori crapă placa de bază, ori se prăjeşte procesorul.”

Fac o paranteză. Io ştiu ce zic cînd profeţesc “decese” electrocasnice, că am gura aurită la faze d-astea :)) Acu’ vreo 2 luni le-am zis alor mei că o să crape aspiratorul şi nu m-au crezut. După o săptămînă de la zicerea mea, vrea să dea maică-mea cu aspiratorul şi… canci. Mortua est! Cu două săptămîni înainte să-şi dea duhul televizorul, i-am avertizat. Iar nu m-au crezut. Într-o zi nu’ş ce repara taică-miu la o lampă, s-aude un poc şi sar siguranţele automate. Dăm noi de botoane la tablou, revine lumina, televizorul… mucles. Aleluia! De se crizase maică-mea toată că la ce se mai uită ea diseară, drogată fiind cu TV. Nu mai avea fomeia doza de “televizină” :)) Aşa că am luat agregatul din camera mea şi l-am dus la ei în dormitor, că la mine 90% din timp oricum stă de decor. A doua zi i-am luat pe amîndoi de cîte o haripă să le cumpăr teve, că am şi eu serialele mele de văzut, na :D Încheiat paranteza.

M-a chinuit pc-ul ăla mai ceva ca sclavii negri pe plantaţie dar pînă la urmă i-am dat de cap. Diagnosticul de “deces” inevitabil rămîne oricum :D Chestia e că deja fierbeam, particulele se acceleraseră în mine la o viteză ameţitoare, trebuia să îngurgitez ceva că nu mîncasem nimic toată ziua şi mai eram şi în criză de timp. Era 17.30, eu mai aveam de mers în Orhideea după nişte cumpărături şi în jur de 20 trebuia să fiu acasă, ca să pot ajunge la 20.30 la cursurile de dans.

Şi aici a început defazarea cuantică. Cînd am ieşti cu maşina în traseu aveam senzaţia că toţi în jurul meu se mişcă cu încetinitorul. Toată lumea se tîrîia ca melcul numai ca să-mi facă mie în ciudă. Ploua şi numărul de maşini se triplase brusc. Toţi şoferii de duminică îşi scoseseră fierătaniile la plimbare să vadă dacă li se învîrt roţile, aşa că n-aveau nici o greaţă să se tîrască cu 35 la oră avînd drum liber în faţă. Idioţi care se găseau să tragă pe dreapta exact în faţa mea fără să semnalizeze, logic. Babuini care, după ce că făceau triplare mai lăsau şi toate uşile de la maşină crăcănate. În momentele alea îmi doream ca atunci cînd apăs pe claxon să iasă nişte rachete sol-sol din botul maşinii.

Cum n-aveam rachete sol-sol, am apelat la metode mai aproape de realitate şi la simţul meu şoferistic: mers pe străduţe, strecurări la limită prin spaţii strîmte, curbe luate în scurt, demarări şi opriri bruşte, mers în şuturi. Dacă ar fi fost cineva cu mine în maşină i-ar fi trebuit punguţă de vomitat ca la avion, că sigur ar fi dat la boboci :)) Noroc că fac d-astea numai cînd sunt singur. Şi, în general, cînd am stări de genul evit să iau pe cineva în maşină dacă nu ştiu sigur că suportă stilul smuls de şofat. Faza e că nu alerg ca nebunul, nu-s vitezoman, dar fac manevre care-ţi cam dau goluri în stomac :D

Ajuns Orhideea după vreo 40 de minute, parcat maşina, nici nu m-am mai uitat la numărul rîndului, pana mea, o găsesc eu după miros :D Intrat, mîncat (45 de minute, aci nu mă grăbesc că-mi place să citesc şi ziarul cînd sunt singur :P ) început cursa numărul 2 în magazin. Luat cărucior d-ăla mic pe care pui două coşuri şi iar fenomenul de defazare cuantică: toţi se mişcau în reluare. Cred că faptul că îi percepeam aşa mi-a permis să mă strecor cu viteză uluitoare printre oameni şi coşuri fără să accidentez pe nimeni. Mie oricum nu-mi place s-o lălăi în supermarket, cumperi ce ai de cumpărat şi gata. Vrei benoclare, vii special pentru asta! Recunosc, e o terapie pentru unii.

Dar acum, în mai puţin de 15 minute străbătusem magazinul de la un capăt la altul şi luasem cele 8 articole notate pe listă. M-aşez la casă. Doar o persoană înaintea mea cu produse destul de multicele. Cum eram eu accelerat la maxim, vă daţi seama cum îmi părea mie că se mişcă fata de la casă şi clienta care tocmai achitase produsele şi băga cîte unul pe minut în sacoşă. Io aşa percepeam :))

În fine, scap şi de-acolo, drumul de întoarcere jale de aglomerat. Şi n-am decît două variante: Victoriei sau Romană, adică tot un drac. Bineînţeles că am ajuns acasă la opt jumate, adică cînd trebuia să fiu la dans. Dar tot am dat o fugă pîn-acolo că îi promisesem instructorului să îi duc ceva şi io cînd promit, mort-copt mă ţin de promisiune. Bineînţeles că mi-am cerut scuze şi n-am rămas, că nu mai eram în stare. Aş fi călcat-o pe biata mea parteneră de dans la greu.

Ajuns acasă pe la 10 fără, moşmondit ceva pe la un site pînă pe la 11 şi ceva cînd am sunat o prietenă cu care vorbit 1 oră jumate. Apucat scris raportul de faţă, pus punct şi dat publicare la 2 jumate. De-aci încolo, duş şi pregătit haleală pe care o voi savura la nişte episoade cu Seinfeld. Stingerea, pe la 4, 4 şi ceva. Trezirea? Dumnezeu cu mila! :)) Nu mai devreme de 12, oricum. Telefoane – mobil, fix – pe mute, desigur.

Uff, cam aşa arată o zi agitată pe Saturn. Voi mai aveţi aer, mai respiraţi? :))

Cam acum vreo două săptămîni a început să dea primele semne de boală. O atingeam în partea dreaptă, jos, unde are din naştere un semn în formă de săgeată. Mereu o ating acolo, e unul din locurile mele preferate şi ea ştie asta. Doar că acum nu mai reacţiona. Deloc. O atingeam acolo şi nu se întîmpla nimic, nici o reacţie. Mi-am dat seama că doar dacă împung cu putere în acel loc, odinioară atît de sensibil şi delicat, de-abia atunci simte dar reacţia este întîrziată. M-am întristat pentru că ceva sigur era în neregulă cu ea.

Apoi, acum cîteva zile, a apărut un alt semn, care chiar m-a speriat. O altă zonă, în care o ating deseori, unde nu mai simţea nimic decît cu greutate. Zona mijlocului, undeva în stînga, acolo are un alt semn din naştere, în forma literei A. Eram disperat! Îmi fusese alături timp de 2 ani, zi de zi, şi o iubeam la nebunie. Îmi ştia toate fiţele, toate ţăcănelile, toate inspiraţiile, toate nopţile nedormite în care îmi plimbam degetele cu febrilitate peste trupul ei ispititor, spunînd poveşti în atingeri. Iar acum, draga mea, iubita mea, era pe cale să-şi piardă simţurile, să ajungă un trup de piatră care nu-mi va mai putea simţi atingerea degetelor, nu se va mai putea înfiora la sărutul cu ele şi să nască fraze după fraze.

Dar ieri, după zile şi zile de chin, după încercări de a găsi soluţii să o ajut cumva, să o fac bine mi-a venit ideea salvatoare care a resuscitat-o: i-am schimbat bateriile. Acum suntem iar împreună, fericiţi, eu şi tastatura mea wireless, gata să scriem poveşti din nou. :))

Mă copii, în ultima vreme nu prea am avut inspiraţie, după cum probabil aţi observat. Ştiri “bombă” concepute în perioada studenţiei, lepşe trăznite made in Lia, animaţii horror, ete asta au mai animat atmosfera pe Saturn. Se cam blegiră inelele şi cu Red Bull nu merge că-mi deviază orbita prea rău.

Bine, recunosc, nu e doar lipsa de inspiraţie e şi o ţîră de oboseală, şi ceva de lucru, vrusăi să mai şi citesc, să mai văd şi din seriarele preferate. Iar cum eu am energie pentru tăte activităţile astea cam după ora 9 seara şi serialele tot p-atunci sunt, au cam început coatele între dînsele (activităţile adică) şi io trebui să mă bag la mijloc şi să le potolesc, să le desemnez care sunt priorităţi şi care nu. Bag seama io-s cam pe dos. Ar trebui să dorm ziua şi să am activitate noaptea. Cred că ceasu’ meu biologic e potrivit pe alt meridian.

În fine, am nişte articole prin draft dar chiar nu vreau să le fuşeresc că e subiecte “grele” care trebuiesc tratate cu seriozitate şi profunzime. Aşa că m-am gîndit să cînt un cîntecel. Bine, nu io! Dar dacă aş fi Klaus Meine (Scorpions), ie-te cam aşa aş ciripi:

SCORPIONS – Is There Anybody There? (1979)

Şi un clipuleţ de zbenguială for the people out of this world :D

MEN WITHOUT HATS – Safety Dance (1982)