Saturnianul

Archive for Aprilie, 2009

Mai ştiţi acele desene animate care se făceau în urmă cu 40-50 de ani? Aveau personaje nostime, întîmplări haoiase şi te binedispuneau mai mereu, stîrnindu-ţi zîmbete sau chiar hohote de rîs. Eu am văzut cîteva filmuleţe pe internet şi mă întristez văzînd că ţîncii de azi nu au parte de aceleaşi minunăţii animate menite să te destindă, nu să te încrînceneze, precum cele de azi. Zece minute petrecute pe Cartoon Network mă deprimă: personaje hidoase, handicapate, pline de ură şi violenţă, anomalii genetice desenate plăsmuite de minţi “calculate”. Uitîndu-mă în jur la lumea în care trăim azi, îmi pare totul un plan bine pus la punct de inducere a fricii şi urii în psihologia fiinţei umane, încă de la cele mai fragede vîrste. Parcă cineva vrea sa nu mai zîmbim şi să ne simţim bine nici măcar atunci cînd ne uităm la inocentele şi nostimele desene animate. Care nu mai sunt demult nostime şi inocente.

Eu am rîs aseară, m-am simţit bine şi mi-am amintit de vremurile copilăriei. Şi am vrut să vă aduc şi vouă un zîmbet. Voi vă mai amintiţi de pinguinul Chilly Willy şi de cocoşul vorbăreţ? :)

S-aveţi un vikend fain!

Legat de toaletarea chipului, în general, cînd spui “femeie”, spui “machiaj”. Şi invers. Exceptăm retroversiunile sexuale, desigur. Vorbim de femei-femei acum. N-am nimic împotriva machiajului, nu săriţi! Îşi are rolul lui social (încredere în sine, calităţi puse în evidenţă, etc.) şi economic (nişte oameni mănîncă o pîine pentru că alţi oameni se machiază). Că alte roluri nu prea mai văd. Estetic? Mmm… Hmm… /:) Săă… zii-ceem… Deşi o femeie dacă e frumoasă – ori o vezi frumoasă – păi e şi dimineaţa, de-abia trezită, cu părul vîlvoi şi ochii cîrpiţi de somn. Garantat şi testat! ;)

Lu’ moa, par egzamplu, îi plac femeile cu o feminitate cît mai naturală (şi am întîlnit destule), purtînd machiaje discrete. O astfel de femeie emană mai multe calităţi la un loc: siguranţă de sine, faţă de frumuseţea şi farmecul ei, inteligenţă, maturitate, şarm. În plus, feminitatea şi frumuseţea vin din interior. Asta e clar! Dacă n-o are în ea, degeaba măşti şi sulemeneli. Iar dacă Mama Natură a fost mitocancă cu femeia şi i-a construit o faţadă din material genetic de mîna a treia şi cu erori grave de structură, machiajul nu mai ajută la nimic. Uneori, nici chirurgia estetică.

Dar nu despre cazurile extreme şi nefericite vreau să vorbesc aici, ci despre femeile… normale, cele care nu-s nici fotomodele, nici muma pădurii. Multe dintre ele ştiu să-şi scoată feminitatea în evidenţă şi să capteze priviri, chiar dacă nu au un chip frumos (reţineţi, vorbesc de frumuseţe la general, nu frumuseţea pe care o vede fiecare dintre noi într-o femeie), ci numai drăguţ, printr-un machiaj discret şi aplicat cu gust.

AŞA ÎMI PLACE! AŞA, NU!

Ce mă şochează pe mine e că văd femei care îşi aplică machiaje în aşa hal că se pocesc de-a dreptul, de te trec fiorii groazei şi eşti bîntuit de gînduri necurate cînd le vezi. Zici că s-au machiat astfel dinadins, să vadă cîţi mor de inimă pe stradă sau o iau la goană urlînd că l-au văzut pe Scaraoţchi deghizat în muiere. Totuşi, de vreo cîteva ori mi-am luat inima-n dinţi şi am studiat mai atent, în limitele suportabilităţii retinei proprii, chipurile unor astfel de femei.

Culmea! Am putut constata la unele că, sub “masca” horror aplicată pe faţă, se ascundeau nişte chipuri drăguţe, chiar frumoase, şarmante, care ar fi încîntat ochiul dacă posesoarele lor n-ar fi găsit de cuviinţă să se machieze cu trafaletul. De ce nu le-o spune nimeni frate, dacă n-au simţul esteticului şi al măsurii la machiaj, să se lase naturale, fiindcă sunt infinit mai frumoase şi atractive, decît să aplice aleatoriu cantităţi industriale de rimmel, fard, dermatograf şi alte vopseluri? Mi se face milă de astfel de femei, pentru că ele au ce arăta frumos şi tocmai acel frumos îl ascund. Nu înţeleg cum pot petrece o oră-două în faţa oglinzii şi să nu-şi dea seama de diferenţa evident defavorabilă, cu bătaie spre pocire, dintre “before” si “after” sulemeneală. Unde s-a pierdut simţul frumosului şi al esteticului la aceste femei?

Zău, chiar nu înţeleg, de ce unele dintre voi urîţiţi ceea ce v-a dat frumos natura? Vă dispreţuiţi atît de mult? Şi nu-mi băgaţi placa cu “aşa e moda!” Vă rog eu, în genunchi vă rog! E atît de lame! Moda nu e ce spune un nene sau o tanti cu nume sonor (care nici măcar nu se machiază în halul ăla despre care afirmă că e trendy) că vă face frumoase, ci ceea ce vă face frumoase cu adevărat.

Most people are so ungrateful to be alive. Not anymore! (Jigsaw)

Am revăzut azi-noapte Saw. Primul. Originalul. Unicul. Îmi pare rău pentru fanii seriei, dar primul film nu se poate compara cu celelalte patru care i-au urmat. Le bate la poponeţ. Poate doar Saw V se apropie un pic de valoarea primului. Filmele care i-au urmat lui Saw ies în evidenţă printr-un singur lucru comun: sunt mult mai sîngeroase şi imaginează diverse dispozitive de tortură. Şi cam atît! Firul epic şi logic se pierde undeva pe drum, latura de thriller psihologic e sublimă dar lipseşte cu desăvîrşire iar suspansul este pur şi simplu “măcelărit”. Cele patru pelicule care i-au urmat originalului sunt atît de “hăcuite” încît li s-a scurs vlaga din cadre.

Saw în schimb explorează la maxim psihicul uman, emoţiile şi slăbiciunile sale, sondează adînc reacţiile individului, îi testează capacităţile de stăpînire şi raţionament în situaţii limită, aparent fără ieşire, cînd totul devine complicat deşi este atît de simplu. Pe scurt, te ţine în priză de la început pînă la sfîrşit. Te face să te întrebi: ce-aş face eu dacă…? Faptul că majoritatea acţiunii se desfăşoară într-o toaletă insalubră, cu cele două personaje principale legate cu lanţuri în colţuri opuse, induce un soi de claustrofobie psihică şi reuşeste parcă să transpună privitorul dincolo de ecran, să îl facă parte din situaţie.

Pentru cei care au văzut toate filmele din seria Saw: revedeţi-l pe primul. Dacă reuşiţi să fiţi obiectivi şi să nu vă lăsaţi furaţi de “peisaj” veţi înţelege ce am spus mai sus. Pentru cei care n-au văzut nici unul din filme: vizionaţi-l pe primul şi poate reuşiţi să vă opriţi acolo. Prin comparaţie cu acesta, sunt mari şanse să fiţi dezamăgiţi de următoarele. Eu ştiu că am fost şi a trebuit să revăd Saw pentru a-mi reface impresia bună despre acest film. Vizionare plăcută!

PS: Pe 27 martie s-a lansat în SUA horror-ul The Haunting in Connecticut, bazat pe o poveste adevărată. Aştept să ajungă şi în România.