Saturnianul

Archive for Mai, 2009

Încep o nouă categorie unde, la fiecare sfîrşit de săptămînă, voi publica cîte o fotografie şi un scurt comentariu. De ce? Pentru că acesta este un blog personal şi pentru că unul din hobby-urile mele este fotografia. În ultima vreme, nu prea am mai avut timp şi nici companie să cutreier parcurile Bucureştiului (în special acolo îmi place să fac fotografii; vezi bătrîni, tineri, copii, natură, animale, e un mix perfect şi poţi surprinde lucruri interesante). Pozele prezentate în această categorie sunt realizate, majoritatea, în vara anului 2007, perioadă cu activitate fotografică intensă. Nu exista week-end să nu cutreier parcurile împreună cu un prieten bun (uneori eram gaşcă de 15-20 de inşi cu aparate foto care ţăcăneau continuu ) dar mergeam şi în cursul săptămînii. Ore întregi bîntuiam un parc anume. De dimineaţa de la 11 şi pînă cădea geana înserării ne uita Dumnezeu făcînd fotografii. Sute, mii…

Fotografia a fost realizată în iulie 2007. Locaţia: Parcul Tineretului. Era una din zilele în care cutreieram împreună cu un prieten prin parc şi ajunşi la pod, în zona sălii Polivalente, vedem un alai de nuntaşi împreună cu mirii care se opriseră acolo să facă fotografii. Le-am cerut şi noi permisiunea pentru cîteva cadre. Totdeauna cînd realizezi o fotografie nu-ţi dai seama pe loc ce ar putea exprima. Pur şi simplu “vezi” ceva atunci, în momentul acela, dar nu ştii ce. E mai mult o chestie de feeling.

Poziţia celor doi, spate în spate, m-a dus cu gîndul la duelurile pistolarilor din filmele western care încep să numere paşii din aceeaşi poziţie. Şi apoi privirea miresei… Chiar pare pregătită să înceapă un duel

The Duel May Begin

De multe ori m-am întrebat ce rol au visele. Nu, nu e vorba de visele acelea cu ochii deschişi, cînd ne gîndim la lucruri pe care vrem să le facem sau le vom face. Ci la visele nopţii, acele filmuleţe de acţiune mai lungi sau mai scurte, mai ciudate sau banale, mai frumoase sau nu chiar aşa de frumoase (n-am vrut să zic coşmaruri ) pe care le avem atunci cînd dormim. Ce rol au ele? De-a lungul timpului li s-au atribuit mai multe roluri – unele ştiinţifice, logice, altele cu iz mistic, paranormal (sau poate şi acestea nu sunt atît de paranormale, ci au o explicaţie logică ce nu am găsit-o noi încă): că sunt premoniţii a ceea ce urmează să se întîmple într-un viitor mai apropiat sau îndepărtat, că sunt materializări ale dorinţelor noastre cele mai profunde, că sunt o “supapă” prin care creierul se relaxează şi/sau evacuează tensiunile acumulate, etc.

Însă eu am decoperit o altă valenţă a viselor, una practică cu efecte în viaţa de zi cu zi. Cînd anumite lucruri din realitate îţi par greu de depăşit, cînd a avea răbdare rămîne la fel de dificil chiar dacă ţi-ai impus acest lucru şi te-ai obişnuit cu ideea că asta e ceea ce trebuie să faci, intervin visele, anumite vise ce au legătură cu problemele tale. Vise care te proiectează într-o lume a unui imaginar atît de real încît îl simţi fizic nu doar mental. Iar următoarele zile te simţi mai puternic, mai degajat, mai capabil să depăşeşti greutăţile sau să suporţi aşteptările. Şi chiar aşa este! Cel puţin la mine. În momente de cumpănă sau grele, mereu au intervenit vise ce mi-au dat puterea să duc lupta mai departe şi să fie mai uşor de suportat. Şi tu însuţi poţi fi propriul tău înger păzitor prin astfel de vise ce te încurajează moral iar dificilul devine suportabil.

În încheiere o formaţie care îmi place mult şi o melodie pe care o iubesc. Cîntecele ca acesta fac parte şi ele din “reţeta” care mă ajută să trec mai uşor peste unele încercări.

În urmă nu cu mai mult de un an şi ceva, treceam indiferent pe lîngă cuplurile cu prichindei sau pe lîngă locurile de joacă din parcuri. Ba chiar mă scoteau din sărite agitaţia şi chiotele copilaşilor, mă “zgîriau” pe creier.

Însă de ceva vreme mă surprind mergînd pe stradă şi zîmbind picilor care abia au început să facă primii paşi şi se împleticesc de mîna mămicilor sau tăticilor, ori celor prea mici să meargă şi sunt ţinuţi în braţe. Şi mai surprins sunt că majoritatea îmi zîmbesc înapoi iar eu zîmbesc şi mai mult. O comunicare stranie pe care nu am mai experimentat-o pînă acum şi care mă face să mă simt bine. O stare de bine pe care, de asemenea, nu am mai experimentat-o.

Dar cel mai mult am fost surprins de mine însumi atunci cînd, în weekend-ul trecut, ducîndu-mă într-un complex comercial la cumpărături, m-am oprit în zona de fast-food să mănînc. Aproape fără să-mi dau seama m-am aşezat la o masă aflată în apropierea locului de joacă pentru copii (un castel gonflabil şi un ţarc plin de multe mingiuţe multicolore din cauciuc). M-am trezit stînd acolo vreme îndelungată, privind la prichindeii care se zbenguiau, sporovăiau şi chiuiau de mama focului. Iar atmosfera asta nu numai că nu m-a deranjat (deşi înainte aş fi fugit mîncînd pămîntul din zonă ) dar chiar mi-a agăţat un zîmbet pe buze care a tot stăruit.

E clar că se petrec schimbări în eul profund, o maturizare interioară, poate, născută din combinaţia sufletească a copilului, bărbatului şi omului din mine. Nu ştiu, nu pot să explic dar nici nu mă strădui. Ştiu doar că e ceva care îmi place, ceva de care mă bucur dar îmi insuflă, în acelaşi timp, o dorinţă de… mai mult.

Singurul lucru pe care-l regret e că n-am putut fi aşa încă de cînd era nepoţica mea un ghemotoc plin de vervă. Încerc apropierea asta acum, cînd mai are puţin şi împlineşte 7 ani, dar îi simt acea timiditate, reţinere, pentru că ea abia începe să mă cunoască. Ştiu, toate au un timp al lor. Dar acesta e unul puţinele lucruri care mi-aş fi dorit să se întîmple mai devreme. Se pare că oricît de puţine ar fi lucrurile ce ni le dorim să se întîmple mai repede nu ne oferă nici un avantaj, tot au timpul lor. Şi n-avem ce face decît să aşteptăm să se consume.

Nepoţica mea, la aniversarea celor 3 anişori

Cronica asta de film o să fie un pic mai… altfel (doar sunteţi pe planeta Saturnianului! ), pentru că e vorba şi de un film pe care urmează să îl văd, alături de unul pe care l-am văzut.

În sfîrşit vine! Pentru fanii seriei Terminator, pe data de 5 iunie 2009 se lansează şi în România cel de-al patrulea film al seriei, Terminator: Salvation. Mai e puţin!

Obişnuit cu musculosul Arnold Schwarzenegger din celelalte trei (chiar şi Kristianna Loken, terminatoarea rea dar bună din Terminator: Rise of the Machines, îmi lipseşte un pic ) am fost puţin dezamăgit că dînsul nu mai apare. Mi-a trecut repede cînd am văzut că joacă Christian Bale, unul din actorii care îmi place şi pe care l-am urmărit prima dată într-un alt film SF: Equilibrium (trailer mai jos).

Dincolo de împușcături, filmări gen Matrix, filmul acesta, care e un alt fel de 1984, are latura sa profundă, emoţională care te face să-ţi pui întrebări. Emoţiile, sentimentele reprezintă una din trăsăturile definitorii pentru calitatea noastră de fiinţe umane. Ele ne pot îngenunchea şi ne pot ridica; ne pot face să iubim profund dar să şi urîm profund. Şi totuşi, am putea trăi fără emoţii, fără sentimente, în numele unei linişti aparente? Cît am mai fi oameni şi cît roboţi?

Imaginaţi-vă o lume în care, cel puţin teoretic, nu ar mai exista violenţă şi războaie fiindcă sentimentele şi emoţiile ar fi inhibate cu ajutorul unei substanţe. Nu am mai simţi ură, durere sufletească, tristeţe, dezamăgire dar nici iubire, fericire, exaltare, nu ne-am mai putea bucura de frumuseţea unui zîmbet sau de gingăşia şi parfumul unui trandafir. Pur şi simplu nu am mai simţi ABSOLUT NIMIC. Am trăi într-o lume ternă, fără forme, fără culoare, fără artă, fără muzică, fără flori, fără nimic ce ar putea să ne trezească emoţii. O lume în care între prietenă/iubită/soţie/copii şi străinii de pe stradă nu ar fi decît o singură diferenţă: cu cei dintîi am trăi sub acelaşi acoperiş. Am vrea şi am putea să trăim într-o astfel de lume?

Un film care, părerea mea, merită să fie văzut şi revăzut!

Fiţi OameniDarnici. O vorbă spune că “dar din dar se face raiul”. Numai că nu e vorba neapărat de acel rai zugrăvit ca un loc cu verdeaţă, linişte, lumină, bucurie, unde nu există griji şi în care ajungem, dacă am făcut o faptă bună, după ce călătoria noastră în această viaţă se va fi sfîrşit. Uneori, de multe ori, raiul este lîngă noi, în lucrurile simple şi poate fi reprezentat de zîmbetul cuiva mai puţin fericit, de privirea luminoasă şi plină de speranţă a cuiva care a cunoscut prea multă tristeţe sau, pur şi simplu, de faptul că avem alături o persoană dragă nouă. Alteori, acest rai sălăşluieşte într-un iad şi nu trebuiesc decît gesturi puţine şi un pic de efort pentru a-l scoate la suprafaţă.

Vreau să vă aduc în atenţie o campanie pornită din ambiţia şi credinţa cuiva cu suflet mare care, alături de alţi oameni darnici, a crezut că poate ajuta copii şi tineri mai puţin favorizaţi de soartă decît cei care ne jucăm lepşe pe-aici prin blogosferă. Şi a reuşit!

Începutul a fost timid, poate puţin şovăitor, aşa cum e orice iniţiativă care implică a solicita semenilor să dăruiască şi să o facă dezinteresat într-o societate în care parcă nu mai contează nimic dincolo de interesul propriu. Acest început timid începe să crească, să prindă curaj şi o poate face mereu şi cu ajutorul vostru, fie el mic sau mare.

Dacă nu dispuneţi de mijloace materiale suficiente pentru a ajuta, atunci o puteţi face scriind un articol, punînd un link sau un banner. Mi-ar plăcea ca referirile la această iniţiativă să se transforme într-un viral şi să circule pe cît mai multe bloguri. Între atîtea virale cu reclame şi clipuleţe funny poate-şi va găsi loc şi unul ce serveşte o cauză nobilă.

Dacă aveţi vreo îndoială vizavi de seriozitatea şi onestitatea campaniei, mergeţi să citiţi site-ul dedicat acesteia, mergeţi să răsfoiţi site-ul iniţiatoarei şi vă veţi convinge. Nu o cunosc personal încă, dar mă pot “lăuda” că am capacitatea de a simţi sufletul oamenilor dincolo de aparenţe şi că ceea ce simt, în marea majoritate a cazurilor, nu dă greş. Sunt extraterestru doar

Pentru cei care mă cunosc mă pun chezaş că banii donaţi vor fi folosiţi în scopul destinat iar lucruşoarele vor ajunge acolo unde trebuie. Încrederea în celălalt este o virtute pe care noi, românii, aproape că am pierdut-o definitiv (nu neîntemeiat, trebuie să admit) dar tot noi o putem reclădi.

Felicitări şi lui Escu pentru că a sărit în ajutor oferind asistenţă tehnică la ridicarea căsuţei virtuale dedicată campaniei. Haideţi să facem fiecare ce putem, fiindcă din puţinul celor mulţi se adună multul pentru cei mai nefericiţi, faţă de care soarta a fost mai puţin darnică!

Iaca primii o leapşă de la un domn la care, se pare, nu eTreabă dacă are timp de joacă Şi cum a venit vikendul, zic haidem să hai.

Obsesia curentă?
Timpul. Şi nu e doar curentă, e permanentă

Cea mai ciudată obsesie?
Eee, de-ajuns o obsesie. Acu’ vreţi şi una ciudată.

Ce porţi astăzi?
Gîndul cuiva la cineva.

Ce mănînci la cină?
Depinde ce-mi vine.

De ce e ziua de azi specială?
Nu e specială.

Ce ai vrea să înveţi să faci?
Să cînt la chitară sau pian.

Ce ai cumpărat ultima dată?
Un credit pentru cartela de telefon.

Ce asculţi acum?
Depeche Mode – Peace

Vremea preferată?
Vremea caldă.

Ce fel de îngheţată îţi place?
Îngheţata de ness, simplă sau în combinaţie cu fistic.

Unde îţi faci de obicei cumpărăturile?
Unde am chef.

Ţelul cel mai dificil?
S-ajung în spaţiu.

Ce crezi despre persoana care ţi-a trimis leapşa?
Un îndrăgostit şi un bucătar bun… cred

Dacă ai putea avea o casă, plătită, aranjată şi mobilată, doar pentru tine, unde ar trebui să fie?
Undeva unde să fie pădure, multă verdeaţă şi linişte.

Dacă ai putea să pleci oriunde în lume, în ora următoare, unde ai pleca?
În Spania.

Ce limbă vrei să înveţi?
Japoneza sau greaca. Nu m-am decis…

Ce cauţi la un prieten?
Caut la ei ceea ştiiu că pot oferi eu.

Ce ai vrea să ţii în braţe în momentul acesta?
Îmi pare rău, dar nu poci pentru ca să spun public

Genul preferat de muzică?
Muzica anilor ’70 – ’80, cu unele excepţii în jos sau în sus

Piesa de îmbracaminte preferată?
Blugii.

Jobul de vis?
Explorator spaţial.

De ce te interesează moda?
Nu mă interesează.

Dacă ai avea 200$ acum, pe ce i-ai cheltui?
Cine zice că i-aş cheltui?

Designeri preferaţi?
Designeri de ce? Că e mulţi în multe domenii

Fashion pet peeve?
Tocmai am zis că nu mă interesează moda, deci habar n-am ce vrea să spună întrebarea asta. Mă luminează cineva?

Descrie-ţi stilul personal.
Saturnian

Ce geantă crezi că ar trebui sa aibă orice femeie?
Un geamantan pe roţi cu atonomie (să meargă singur)

Daca viaţa ta ar fi un film, ce titlu ar trebui să aibă acesta?
Fire Walk With Me

Ce nu lipseşte niciodată din geanta ta?
Cartea de citit.

Ce combinaţie de culori urăşti de la prima vedere?
Nu ştiu.

Cîte compromisuri ai făcut în viaţă?
Destule, dar m-am străduit să nu violez principiile mele de bază.

Lepşoiul mere mai departe la Thornofrose (cînd o reveni printre internauţi) şi Liuţa Arţăguţa

Un lucru e clar: nu poţi fi prost şi deştept în acelaşi timp. Nu iau în considerare situaţiile în care cineva face pe prostul sau are momente de prostie, ci prostia pură, nativă dacă vreţi. Şi mai ştim ceva: prostul nu va admite niciodată că e prost.

Totuşi, dacă un prost ar recunoaşte că e prost n-ar fi ăsta un semn de… deşteptăciune? Şi dacă da, prost fiind, cum poate fi suficient de deştept încît să admită că e prost?! Ar însemna asta că deşteptăciunea e rezidentă în prostie (sau viceversa)?

Probabil că unii dintre voi cunoaşteţi celebra replică “scăpată” pe postul naţional de televiziune în primele zile după revoluţie. Sunt convins că acea frază a devenit motto-ul naţional al (majorităţii) românilor şi va mai fi multă vreme. De ce spun asta?

În faţa blocului meu, nişte muncitori se chinuie de trei zile să asfalteze un loc de parcare de 4 metri lungime şi vreo 2 jumate lăţime care nu arată la fel cu restul (cineva turnase nişte ciment la plesneală). Luni s-au apucat să spargă cu picamărul suprafaţa cu pricina. Marţi n-a fost nici o mişcare. Astăzi, miercuri, au venit iar. Tot ca să mai spargă puţin cu picamărul, probabil au constatat că nu era de-ajuns cît spărseseră luni. Şi asta cu pauze, să nu obosească prea tare şi să fie ziua de lucru bifată. Sunt curios dacă pînă la sfîrşitul săptămînii reuşesc să şi toarne asfalt Vă ţin la curent.

Oricum, avînd ca reper acest ritm de lucru ameţitor se poate face un calcul rapid cam în cît timp România o să aibă infrastructură rutieră modernizată. Citisem o estimare care se ducea undeva pe la 130 de ani. Mi s-a părut prea pesimist. Acum, dacă stau să mă gîndesc, cred că estimarea aia e exagerat de optimistă

PS: Cineva trăitor pe alte plaiuri spunea că într-o dimineaţă cînd a plecat la serviciu drumarii de acolo decopertaseră un bulevard de vreun kilometru. Seara cînd s-a întors bulevardul era asfaltat şi trasat. Mda!…

Am chef să văd South Park pe net. Cum în locul unde mă aflu nu există wireless, folosesc internetul mobil. Cu rată de download 3,6 Mbps. Nu merge! Se întrerupe des! Nu mi-a mai făcut asta pînă acum. Hai să-mi testez viteza.

Primul site: Viteza mea. Văd rezultatul. Mă ia ameţeala

Băi nene, eu înţeleg că valorile sunt informative. Dar totuşi… Ok, îmi dau doo palme să-mi revin şi fac o altă încercare: Ultrahost.

Deci pot să uit de fibre optice şi alte mărunţişuri cînd am un net mobil atît de ameţitor

În condiţiile astea, cîtă credibilitate mai pot acorda site-urilor de măsurare a vitezei?

(Poză găsită la Abroath)

Staţi aşa, nu daţi năvală că nu e cu poze erotice şi nici mărturisiri intime nu vă fac! Are legătură cu sexul, dar nu e de băloşat. În fapt, bărbaţii ar putea să se simtă atacaţi la cojones, privind chestiile care urmează precum o “castrare” psihologică cu efecte în plan fizic

Citind unul din stereotipurile de aici mi-a venit ideea acestui articol. O sa mă rezum la stereotipul “sexul tare – sexul slab” şi, chiar dacă acest stereotip se manifestă în mai multe direcţii, vreau sa mă limitez, în general, la actul sexual ca modalitate de obţinere a plăcerii şi, în particular, la cel care are ca scop şi conceperea unui copil . La ce implică el pentru ambii parteneri atît în timpul desfăşurării lui, cît şi după.

N-o să spun lucruri noi. Mulţi le ştim chiar dacă majoritatea (mai ales bărbaţii) nu le luăm în seamă. Am s-o fac schematic, pe puncte, pentru a oferi o vedere de ansamblu şi fiindcă nu vreau să intru în amănunte ce ţin de anumite… particularităţi.

Bărbatul

• dă din fund
• gîfîie
• termină
• adoarme
• a doua zi e fericit, n-are nici pe dracu’
• dacă ea rămîne însărcinată se gîndeşte cînd dracu’ va mai putea face sex iar
• stă lîngă soţie cînd naşte (în cazuri ideale sau dacă nu i-e rău la vederea sîngelui )

Femeia

• ocazional, dă şi ea din fund
• gîfîie, geme (presupunînd că partenerul chiar îi oferă plăcere)
• se întreabă de ce a adormit el aşa repede: nu i-a plăcut, e bolnav, nu ştie de postludiu?
• a doua zi, dacă nu vrea copii, ia pastile şi are greţuri sau dureri de cap
• rămîne însărcinată
• creşte în greutate
• silueta nu mai e aceeaşi
• oboseală
• greţuri
• durerile facerii
• alăptare
• schimbat scutece
• bibilit copil
• etc.

Acum care-o fi sexul tare şi care ăla slab? Cîte scutece aţi schimbat (sau aţi schimba) domnilor? Ştiţi/puteţi bibili un copil aşa cum numai o femeie ştie a face? De restul nu mai întreb, că nu le puteţi face de la natură

Ce vreau sa spun cu toate astea? Nu, nu vreau să (dez)avantajez un sex în faţa celuilalt. Ci vreau să se înţeleagă că atît femeia, cît şi bărbatul au calităţi şi defecte. Şi că în loc să ne excităm orgoliile ridiculizînd calităţile prin augmentarea defectelor şi scăpărilor inerente, mai bine am face invers.

Iar aceste… contre dintre bărbaţi şi femei îşi au rolul şi rostul lor în economia relaţiei dintre ei, ba chiar şi în jocul dragostei, al eroticului. Dar pînă la un punct, dincolo de care se trece în grotesc, patologic şi ce alte devieri mai vreţi voi care nu mai au de-a face nici măcar cu hormonii.

Negativarea repezintă după mine un deficit al evoluţiei speciei şi trebuie încercat a fi corectat. De ce să spunem că femeile nu sunt în stare să schimbe o roată, iar bărbaţii nu sunt în stare să gătească, cînd putem spune că femeile fac o mîncare delicioasă iar bărbaţii sunt sexy cînd schimbă o roată şi sunt murdari de vaselină?

N.B.: Nu luăm în calcul excepţiile de nici un fel