Saturnianul

Archive for Iulie, 2009

Îi ziceam cuiva de curînd că românului îi cam place să-şi plîngă de milă şi să facă dracul mai negru decît este doar ca să se vadă compătimit. Mai nou, că e la modă, românul se plînge că e criză, că n-are bani, că nu poate, că nu merge, că…, că… Neştiutor, îl crezi şi îi mai dai şi de pomană eventual.

Eh, merg io la munte, dau să urc cu telecabina la Babele şi ce-mi văd ochii? Telecabina nu mergea. Sezon turistic, turişti, telecabină ioc. Românului îi e greu, dar ţine la naftalină o sursă de venit. Iar ăsta e doar un singur exemplu.

Ţara asta n-ar avea nevoie decît de două lucruri care să meargă ceas: turismul şi agricultura. Restul s-ar dezvolta pe principiul dominoului, economia ar dudui şi ne-ar durea la bască. Am deveni o a doua Elveţie. Suntem nişte cerşetori care stau cu curul pe aur dar se plîng că n-au ce mînca. Prin urmare, îi sugerez doamnei ministru Elena Udrea să schimbe imnul turismului cu cel de mai jos. E mult mai potrivit. Şi poate ne-ar da curaj să ne trezim din adormire.

Monogamia nu este naturală. Chestia asta am auzit-o rostită de personajul unui film văzut în urmă cu o săptămînă pe Hallmark. E o simplă ipocrizie, o minciună frumoasă pe care ne-o spunem nouă înşine atunci cînd nu vrem să admitem adevărul: persoana lîngă care trăim, cu care am ales să ne unim destinul, pur şi simplu nu este persoana potrivită. De-aici sitagma asta pesudofilosofică. E mai uşor să-ţi explici infidelitatea asfel, decît să admiţi că omul lîngă care trăieşti, pur şi simplu nu este cel care trebuie.

Practic, vocabula este o expresie a orgoliului stupid. Să accepţi că ai eşuat în alegerea în ceea ce considerai a fi jumătatea ta, ar fi mai dureros decît despărţirea în sine. Şi atunci găseşti vinovatul: natura umană. Nenorocitul de ADN te face să “zburzi”, altfel ai fi de o loialitate exemplară pasămite…

Monogamia nu există! E doar un termen formal, pentru o situaţie formală dintr-o lume plină de formalisme. Un cuvînt lovit de nulitate în economia sufletului. Dacă relaţia ta înseamnă mai mult decît formalisme tîmpite, nu te poţi numi monogam. Nici practic, nici semantic. Fiindcă dacă eşti lîngă persoana potrivită ea este unică şi nu mai există alta pentru tine. Monogamia este antonimul bigamiei. Şi pentru bigamie e nevoie de încă o persoană, nu? Care nu există, ai uitat?

Cineva mă întreba, cum ar fi să trăiești cu impresia că anumitor persoane nu le pasă de faptul că sunt lucruri în care pui suflet, și te manifești ca atare, pentru că așa e felul tău de a fi? Nu te consideri nici naiv(ă), nici altcumva pentru că așa ești pur și simplu. Nu poți și nici nu vrei să te schimbi, fiindcă face parte din caracteristicile alea de bază care te definesc ca individ.

Și mă mai întreba cum ar fi ca acelor persoane să le pese de fapt, şi încă mult, dar să se manifeste într-un mod pe care tu nu îl înțelegi, fiindcă așa e felul lor de a fi? Unii spun lucrurile direct, alții prin gesturi sau vorbe care la prima vedere par mărunte dar nu sunt. Pentru acele persoane totul este clar și simplu, fiindcă sunt convinse că înțelegi și deci nu simt să se exprime direct. Și atunci ajungi în situația de a te gîndi dacă se transmite același lucru însă pe frecvențe diferite, pe care nici unul din cei doi nu le captează, sau dacă se transmite pe aceeași frecvență dar lucruri diferite care se întîlnesc undeva la mijloc şi se transformă în “zgomot” static. În a doua situaţie lucrurile sunt clare. Dar în prima, cum reglezi frecvenţa?

Și dacă persoanele se manifestă la un moment dat într-un anume fel, iar apoi, dintr-o dată, diferit? Cum determini dacă “diferitul” ăla există într-adevăr sau eşti doar tu cel care îl percepe?

Da, ştiu ce veţi zice unii: toate la timpul lor. Oare?! Nu cumva atribuim timpului o putere mai mare decît are, pentru simplul fapt că noi suntem limitaţi în comparaţie cu el? Nu cumva ne autocomplexăm în raport cu Marele Şmecher Timpul? De ce spun asta? Stephen King m-a pus pe gînduri vizavi de supremaţia timpului cu o simplă vocabulă: Timpul are nevoie de timp. Ilogic? Mai gîndiţi-vă!