Saturnianul

Dragele mele, vă rog să citiţi cu atenţie fragmentul de mai jos. În special cele ce aveţi iubiţi/soţi cu talente de potenţiali boxeri şi intenţii serioase de antrenament casnic. Este un fragment dintr-un roman de ficţiune dar cu corespondenţe în lumea reală.Citiţi şi recitiţi acest fragment pînă vă ustură şi vă lăcrimează ochii din cauza monitorului. Şi fie să rămînă asta singura voastră suferinţă.

Citiţi şi încercaţi să vă imaginaţi a fi personajul central, să vă imaginaţi pînă la cele mai odioase detalii; pînă aveţi senzaţia că încep să vă crească vînătăi pe faţă; pînă cînd imaginaţia începe să vă apeleze senzorii durerii şi duceţi mîna la gură pentru a încerca stăvilirea unei hemoragii inexistente provocată de un pumn virtual; pînă simţiţi umilinţa sfredelindu-vă sufletul, zdrelindu-l şi ferfeniţindu-l apoi aruncîndu-l aşa cum arunci o cîrpă mult prea jegoasă pentru a mai fi spălată.

Şi dacă încă mai puteţi gîndi Totuşi, poate i-aş mai da o unică şansă, atunci înseamnă că aţi mertia să vă loviţi într-o mie de uşi cu formă de pumn, aţi merita să aveţi ochi lărgiţi aruncînd priviri tîmpe atunci cînd cineva ar încerca să vă trezească la realitate spunîndu-vă că trăiţi lîngă o futută de bestie, aţi merita “onoarea” să fiţi acele fiinţe inteligente pentru care un animal a găsit calea de a le domina. Aţi merita toate astea din plin pentru că aţi stăpîni cu măiestrie arta de a fi caftite.

Societatea ar trebui să vă dea premiul de excelenţă pentru rol secundar şi pasiv iar bruta de lîngă voi să ia Oscarul pentru rolul de cel mai bun bărbat în viaţă. Şi voi aţi mulţumi prietenilor, societăţii, că nu se bagă în vieţile voastre pentru a vă distruge “cariera” pentru care aţi muncit cu atîta trudă şi suferinţă.

Nu voia, da’ urma s-o facă. Era obişnuită să facă ce-i spuneau bărbaţii. Să facă ce-i spuneau bărbaţii devenise aproape exclusiv opera vieţii ei.
- Întoarce capul şi uită-te la mine.
A întors capu’, da’ şi-a ţinut privirea în jos. Mare parte din sînge încă-i era pe faţă. Nu era o faţă rea. Probabil că era puţin frumuşică atunci cînd n-o bumbăcea cineva. Şi n-arăta nici atît de proastă cum ai fi crezut că trebuie să fie. Aşa proastă cum şi-ar fi dorit ea să fie.
- Aş vrea să merg acasă, a spus pe vocea slabă a unui copil. Mi-a curs sînge din nas şi trebuie să mă curăţ.
- Mda, ştiu asta. De ce? Te-ai lovit de o uşă? Pun pariu că asta a fost, nu-i aşa?
- Aşa-i. O uşă.
Nici măcar sfidare nu se citea în glasul ei. Nici urmă de atitudinea MĂNÎNC AMISH a iubitului ei. Ea nu aştepta decît ca totu’ să se termine. Discuţiile astea de pe marginea drumului nu făceau parte din viaţa adevărată. Să fie lovită, asta era viaţa adevărată. Să tragă înapoi mucii şi sîngele şi lacrimile toate la un loc şi să le-nghită ca pe-un sirop de tuse.
- Veneam pe coridor în jos să folosesc baia, şi Bri, n-am ştiut că-i acolo-năuntru şi-a ieşit dintr-o dată, repede, şi uşa…
- Cît timp, Sandra?
- Cît timp ce?
- Cît timp o să mai continui să mănînci rahatu’ ăsta?
Ochii i s-au lărgit puţin. Atîta tot.
- Pînă-ţi scoate toţi dinţii din gură?
- Aş vrea să merg acasă.
- Dacă verific la spitalul Statler Memorial, de cîte ori o să-ţi găsesc numele? Fiindc-ai intrat într-o mulţime de uşi, nu-i aşa?
- De ce nu mă laşi în pace? Eu nu m-am legat de tine.
- Pîn-o să-ţi fractureze craniu’? Pîn-o să-ţi rupă fundu’?
- Vreau să merg acasă domnule ofiţer.
(Stephen King, Dintr-un Buick 8 – ed. Aquila)

N-am să înţeleg niciodată ce dereglare emoţională, ce handicap sufletesc, ce conexiuni greşite între sinapse poate determina o femeie să considere intensitatea iubirii ca fiind direct proporţională cu forţa pumnului primit de la consort!

Mulţumesc Ancăi pentru poezie şi pentru că datorită ei am aflat cînd este Ziua internaţională împotriva violenţei asupra femeilor. Şi sper că Mirey chiar ar face ceea ce a spus în comentariul de la postul Ancăi.

30 răspunsuri la “Arta de a fi caftită”