Saturnianul

Contrar specificului acestei rubrici n-am să fac un rezumat filmului, ci un rezumat al reacţiilor din jurul său. Şi am să spun cum l-am văzut eu.

Am citit reacţii atît pro, cît şi contra (ceea ce e normal), dar n-am putut să nu remarc o trăsătură comună a lor: patos exagerat şi extremism. Da, aţi citit bine. Observ tot mai mult că românii au tendinţa de a fi extremişti atunci cînd îşi exprimă părerea despre ceva, fie ea pozitivă sau negativă. Reacţiile au fost de la cele gen: “m-ar fi luat somnul dacă nu era gălăgie; e o poveste banală exagerat mediatizată; o porcărie; micimea inteligenţei celor care îl urmăresc; clasicul şi lobotomiza(n)tul argument suprem «bă, eşti prost/cretin/idiot dacă te uiţi la filmul ăsta»” etc., pînă la “extraordinar, bestial, fenomenal; vreau să mor ca să mă reîncarnez pe Pandora” plus sinucideri şi tentative de sinucidere din ce-am mai citit. Pe scurt, fie atitudini de respingere (unele apriorice, fără vizionarea filmului) din principiu, fie o detaşare de realitate pînă la pierderea contactului total cu aceasta.

Cireaşa de pe tort a reprezentat-o reacţia Vaticanului: peliculă seacă, insuportabil de sentimentală, purtînd riscul de a transforma natura într-o nouă divinitate (sursa). De ce a simţit nevoia Vaticanul să “ia atitudine”? Oare este deranjat de ceva? Îşi simte ameninţată influenţa în vreun fel de povestea unui film fantastic?

Filme “insuportabil de sentimentale” au curs gîrlă de la “Pe aripile vîntului” încoace (cred că şi înainte) dar Vaticanul nu s-a sesizat. În plus, de-a lungul istoriei, Biserica nu prea a debordat de sentimentalism, deşi predică iubirea Şi ce-i rău dacă natura ar deveni noua divinitate? De fapt, ar redeveni. Nu este natura creaţia lui Dumnezeu, după cum chiar Biserica ne învaţă? Nu a fost natura apriorică oricăror religii şi biserici? Lucrurile ar intra pe făgaşul lor firesc din punctul ăsta de vedere. Am divagat puţin dar nu m-am putut abţine.

Părerea mea despre film? E unul dual. 3D-ul, efectele speciale şi lumea imaginată reprezintă filmul, spectacolul care ia ochii şi e adresat celor care se opresc acolo, care nu văd dincolo de “machiaj”. Filmul din spatele filmului e pentru cei care reuşesc să treacă de spectacol, care pot vedea chipurile de sub “fondul de ten”. Iar mulţi nu au putut, de aceea au fost fie prea impresionaţi, fie indiferenţi. Mie însumi mi-a fost dificil să trec de bariera efectelor speciale care îţi taie răsuflarea. Însăşi reacţia Vaticanului îmi spune că ei au reuşit să treacă dincolo de spectacol şi că acolo au văzut ceva. Un ceva despre care, cel mai probabil, ştiu. La un film sec nu ai ce reacţiona, pentru că nu ai de ce să te agăţi. Cu atît mai puţin te îngrijorează

7 răspunsuri la “Avatar”