Saturnianul

Adică Trăieşte clipa… ieri! Aşa arată celebrul dicton latin adaptat propriului suflet. “Ce înseamnă asta?” veţi spune. “Cum adică trăieşti clipa ieri? Să trăieşti în trecut?” Nu, nu înseamnă să trăiesc în trecut. Percepţia mea asupra timpului este un pic diferită de a multora (aşa e şi normal să fie, ca un extraterestru ce mă aflu ). Deci dictonul meu s-ar traduce cam aşa: clipa de faţă e deja trecut iar clipa viitoare e deja prezent. Lucrurile frumoase am vrut să le aduc mai aproape de mine, să fiu cu un pas înaintea timpului.

Şi cel mai minunat (da, ştiu, “minunat” e un sperlativ în sine care nu suportă grade de comparaţie dar vreau eu să-l fac absolut) lucru e să poţi cunoaşte un suflet evoluat, să îl descoperi, să parcurgi drumul apropierii. Este ceva extraordinar care nu poate fi descris în cuvinte, ceva ce doar se simte şi se trăieşte. Ei bine, un astfel de lucru mi se întîmplă de ceva vreme. De scurtă vreme, în fapt, dar mie îmi pare că se pierde undeva în negura timpului (o altă ciudăţenie de percepţie distorsionată a timpului) şi că nu e nimic din ce ar putea zice acel suflet care să nu pot înţelege, să mă surprindă ori speria.

Iar cînd ceva aşa minunat se petrece, în fiinţa mea începe să-şi facă simţită prezenţa acest dicton: Carpe diem… antea! O trăire aproape permanentă într-un viitor transformat în prezent. Atunci fiecare vorbă ce urmează a fi spusă este deja prezent pentru a se transforma în trecut, ca să lase loc viitoarei vorbe să devină prezent. Şi tot aşa… E ca şi cum o zi petrecută într-un alt colţ de univers echivalează cu nişte luni petrecute aici.

E bine şi rău în acelaşi timp. E bine, pentru că dacă viitorul este mereu prezent nu mai există nimic care să mă poată surprinde, nimic care să mi se pară de neînţeles. E rău, pentru că îţi fură cumva plăcerea descoperirii sufletului celuilalt şi eu mă strădui din răsputeri să nu îl mai descopăr aprioric, înainte de a se arăta cum este, să nu mai anticipez următorul cuvînt sau gest. Mă strădui să fiu neputincios, să fiu neştiutor, să trăiesc fiorul necunoaşterii a ceea ce urmează. Nu mai vreau să simt în avans, vreau să simt atunci cînd se întîmplă.

Neînţelegerea, necunoscutul poate conduce la teamă sau reţinere. Şi eu îmi doresc să înţeleagă această nerăbdare a mea de a îi explora şi descoperi sufletul, de a-l cunoaşte, îmi doresc să o înţeleagă pentru a nu se speria. Îmi doresc să înţeleagă că nu vine dintr-un handicap interior, ci din dorinţa nestăvilită de a explora cît mai mult din nemărginirea frumuseţii sufletului. Nove, planete, sori şi galaxii interioare aflate la o întindere de mînă, la o simplă vibrare interioară. O muzică a sferelor venind din genunile cosmosului interior. Uneori am senzaţia că sufletele ne sunt nişte harpe vibrînd sub degetele zeilor iar muzica rezultată o reprezintă interacţiunea dintre entităţile purtătoare de suflet.

Dacă spaţiul e ultima frontieră atunci cînd privim către stelele de pe bolta cerească, atunci sufletul este ultima frontieră atunci cînd privim către stelele de pe bolta eului nostru. De-aici vreau să înţeleagă acest suflet că vine nerăbdarea mea de a-l descoperi. De-aici şi de nici unde altundeva exterior ori material.

P.S.: Discuţiile sunt închise pentru că orice vorbă ar fi ca şi cum s-ar comenta sufletul, iar aşa ceva este imposibil.

Comments are closed.