Saturnianul

Archive for the ‘Veni, vidi, legi …dixit!’ Category

Contrar specificului acestei rubrici n-am să fac un rezumat filmului, ci un rezumat al reacţiilor din jurul său. Şi am să spun cum l-am văzut eu.

Am citit reacţii atît pro, cît şi contra (ceea ce e normal), dar n-am putut să nu remarc o trăsătură comună a lor: patos exagerat şi extremism. Da, aţi citit bine. Observ tot mai mult că românii au tendinţa de a fi extremişti atunci cînd îşi exprimă părerea despre ceva, fie ea pozitivă sau negativă. Reacţiile au fost de la cele gen: “m-ar fi luat somnul dacă nu era gălăgie; e o poveste banală exagerat mediatizată; o porcărie; micimea inteligenţei celor care îl urmăresc; clasicul şi lobotomiza(n)tul argument suprem «bă, eşti prost/cretin/idiot dacă te uiţi la filmul ăsta»” etc., pînă la “extraordinar, bestial, fenomenal; vreau să mor ca să mă reîncarnez pe Pandora” plus sinucideri şi tentative de sinucidere din ce-am mai citit. Pe scurt, fie atitudini de respingere (unele apriorice, fără vizionarea filmului) din principiu, fie o detaşare de realitate pînă la pierderea contactului total cu aceasta.
Read the rest of this entry »

Cît ai fi în stare să plăteşti pentru ceva ce îţi doreşti enorm şi de multă vreme? Probabil că preţul care ţi se cere. Dar dacă în preţul ăsta intră nu numai sufletul tău, ci şi al celor dragi?

În micul orăşel american Castle Rock, Maine (oraşul face parte din “recuzita” de locuri geografice fictive a lui Stephen King; cel real se află în Colorado), un loc liniştit în care toţi se cunosc, soseşte un comerciant nou care vinde lucruri mai puţin obişnuite: pentru fiecare locuitor el are exact obiectul potrivit.

Prin magazinul său numit “Lucruri preţioase”, trec, rînd pe rînd, aproape toţi cei din oraş. Gentil, curtenitor şi amabil, cu un zîmbet şarmant, ştie să se facă plăcut, avînd pentru fiecare marfa dorită. Iar preţul nu este niciodată mare în bani. Numai că el le cere clienţilor săi, ce ajung să se simtă fericiţi pînă la paranoia, să îi mai facă un mic serviciu în schimbul reducerii de preţ: să joace un mic renghi cuiva cu care nu are nici o legătură.
Read the rest of this entry »

N-am să dau prea multe amănute despre film fiindcă e proaspăt lansat (13 noiembrie) şi nu vreau să stric plăcerea celor care nu l-au văzut.

Introductiv, vă spun un lucru: nu vă luaţi după rezumatul făcut de site-urile multiplexurilor sau cele care prezintă evenimente cinematografice. Veţi fi induşi în eroare. Citez:

Un profesor academic cercetator deschide un portal spre o dimensiune paralela si ia legatura cu dublura lui, in incercarea de a impiedica profetia catastrofica prezisa de calendarul mayasilor

Nu are absolut nici o legătură cu modul în care se desfăşoară acţiunea filmului. Habar n-am de unde au scos aspectul ăsta. E aproape imposibil să fi existat în film şi să-l fi scos la montaj, fiindcă ar fi mai mult decît nişte scene tăiate, ar fi un alt scenariu practic.
Read the rest of this entry »

Am revăzut aseară, a nu ştiu cîta oară, Contact. Pe lîngă faptul că este realizat după romanul cunoscutului om de ştiinţă şi scriitor Carl Sagan (pionier al exobiologiei şi promotor al programului SETI – Search for Extra-Terrestrial Intelligence), consider că filmul este un punct de referinţă al genului science-fiction, nu numai prin faptul că ne prezintă posibilitatea existenţei inteligenţei extraterestre sub o altă lumină decît cea clasică a genului (omuleţii gri), ci şi pentru introspecţia sa asupra puterii interioare a spiritului uman. Puterea aceea fantastică care ne face să credem cu tărie într-un vis, să îl urmăm indiferent dacă ceilalţi ne consideră nebuni sau nu şi, în cele din urmă, să trăim victoria supremă de a-l vedea transformat în realitate.

Aici apar nişte dileme. Cum putem şti că un vis devenit realitate, în care noi am crezut pînă în străfundurile fiinţei, a devenit cu adevărat realitate şi nu a fost creat de mintea, de conştiinţa noastră, tocmai pentru că ne-am dorit atît de mult să devină realitate?

Cum putem proba nouă înşine veridicitatea realităţii împlinirii unui vis în condiţiile în care, e demonstrat ştiinţific, mintea noastră are puterea de a crea realităţi inexistente pentru ceilalţi dar palpabile pentru sinele nostru, ba chiar poate extinde palpabilitatea şi către persoane din exteriorul eului?

Cum putem face diferenţa dintre iluzie şi realitate, cînd există realităţi care, deşi stabilite prin convenţii conceptuale clare, nu sunt percepute similar de toţi locuitorii planetei, fără excepţie?

Înainte de a răspunde fie şi la una din întrebările de mai sus, vă recomand să urmăriţi filmuleţul care urmează (are doar 10 minute). Veţi avea parte de o altă viziune asupra modului în care percepem lumea, Universul, pe Dumnezeu, iar sintagma am văzut cu ochii mei ar putea căpăta noi valenţe.

Cronica asta de film o să fie un pic mai… altfel (doar sunteţi pe planeta Saturnianului! ), pentru că e vorba şi de un film pe care urmează să îl văd, alături de unul pe care l-am văzut.

În sfîrşit vine! Pentru fanii seriei Terminator, pe data de 5 iunie 2009 se lansează şi în România cel de-al patrulea film al seriei, Terminator: Salvation. Mai e puţin!

Obişnuit cu musculosul Arnold Schwarzenegger din celelalte trei (chiar şi Kristianna Loken, terminatoarea rea dar bună din Terminator: Rise of the Machines, îmi lipseşte un pic ) am fost puţin dezamăgit că dînsul nu mai apare. Mi-a trecut repede cînd am văzut că joacă Christian Bale, unul din actorii care îmi place şi pe care l-am urmărit prima dată într-un alt film SF: Equilibrium (trailer mai jos).

Dincolo de împușcături, filmări gen Matrix, filmul acesta, care e un alt fel de 1984, are latura sa profundă, emoţională care te face să-ţi pui întrebări. Emoţiile, sentimentele reprezintă una din trăsăturile definitorii pentru calitatea noastră de fiinţe umane. Ele ne pot îngenunchea şi ne pot ridica; ne pot face să iubim profund dar să şi urîm profund. Şi totuşi, am putea trăi fără emoţii, fără sentimente, în numele unei linişti aparente? Cît am mai fi oameni şi cît roboţi?

Imaginaţi-vă o lume în care, cel puţin teoretic, nu ar mai exista violenţă şi războaie fiindcă sentimentele şi emoţiile ar fi inhibate cu ajutorul unei substanţe. Nu am mai simţi ură, durere sufletească, tristeţe, dezamăgire dar nici iubire, fericire, exaltare, nu ne-am mai putea bucura de frumuseţea unui zîmbet sau de gingăşia şi parfumul unui trandafir. Pur şi simplu nu am mai simţi ABSOLUT NIMIC. Am trăi într-o lume ternă, fără forme, fără culoare, fără artă, fără muzică, fără flori, fără nimic ce ar putea să ne trezească emoţii. O lume în care între prietenă/iubită/soţie/copii şi străinii de pe stradă nu ar fi decît o singură diferenţă: cu cei dintîi am trăi sub acelaşi acoperiş. Am vrea şi am putea să trăim într-o astfel de lume?

Un film care, părerea mea, merită să fie văzut şi revăzut!