Saturnianul

Petrecerea de Crăciun la care io ajunsei (şi trebuie să recunosc acest lucru) datorită lu’ blogu’ lu’ Artistu, unde am citit anunţul care m-a dus la pagina maestrului de ceremonii, recte Adrian Cristea.

Dintre toţi cei cu care am făcut cunoştinţă şi apoi m-am întreţinut sau nu (că erau mulţi şi ceva anume m-a reţinut în colţişoru meu de masă, o să vă daţi voi seama ce), numai pe Artist îl cunoşteam dinainte. Restul am avut plăcerea să-i cunosc atunci: Mona, Tedy Necula, Psihiatru’, Piticu, Marie Jeanne (cu care n-am schimbat prea multe vorbe, dar mi-am dat seama că, deşi e lămâie, n-a fost acră deloc), Cristealizări (de care am pomenit la început), Beniamin (bă, io eram ăla cu trabucu’. Da’ ia zi, dacă nu aveam trabuc, aş fi fost ăla cu… ce?).

Mi-a părut rău că n-am cunoscut-o pe Ciupercutza, care într-un final a venit deşi era bolnăvioară. Abea ieri, după ce am citit pe bloage am aflat că fuse şi ea. S-a întâmplat din acelaşi motiv de rămas în colţişorul meu de masă, din vina… aveţi răbdare că o să vă prindeţi din a cui. Dar ăsta să fie baiul, bine că a putut veni, noi să fim sănătoşi că ne-om întâlni.

Acum, eu nici nu eram într-o dispoziţie prea bună fiindcă mă durea toată partea stângă a moacei mele de parcă mi-o luasem numai la falcă, de-asta nici nu prea am vorbit aşa mult. De fapt, chiar mi-o cam luasem la falcă de la un… curent de aer rece. Care m-a sodomizat joi seara în Gara Lipscani unde s-a organizat o întâlnire a trupei Curat|Murdar, al cărei fălos membru sunt începând de săptămâna trecută.

Un alt motiv al semi-tăcerii mele e acela că, atunci când mă aflu într-un grup de oameni noi, îmi place să urmăresc şi să ascult. E bine să vorbeşti, dar trebuie să şi asculţi, pentru că informaţiile le obţii numai ascultând. Aşa că mi-am ciulit urechile atât cât mi-a permis gălăgia şi mi-am plimbat privirle de colo-colo urmărind atitudini, gesturi, expresii ale feţei, priviri. Cu alte cuvinte, copilaşi aţi fost filaţi, hehe.

Apropo, dacă vreodată vreţi să spuneţi ceva ce trebuie să audă doar o anumită persoană, iar eu sunt prin preajmă, nu va bazaţi pe faptul că par a fi atent în altă parte :D.

Şi-acum s-o iau cătinel. După ce am “măturat” sala cu privirea, ochiu’ meu a început să simtă aşa, o undă tractoare, venind dintr-o anumită direcţie, ce-l obliga să se întoarcă într-acolo. Care direcţie s-a dovedit a fi în zona teritoriului monic.

Nu băloşaţi, că n-am să evoc nici o fantezie şi nici n-am să pomenesc de frumuseţe, feminitate şi restul. Ce se vede, se vede şi nu poate fi tăgăduit. Cert e că pe mine mă interesa ce se întâmplă dincolo de ce se vedea şi ceva inexplicabil îmi zicea să-mi îndrept antenele spre cel teritoriu. Iar când parabolicele mele au început să capteze frânturi de conversaţie care evocau o persoană mai mult decât interesantă, intensitatea recepţiei a crescut brusc, pentru putea avea loc contactul.

Şi uite aşa am aflat că Mona’s Teddies (aka Mona) are nişte concepţii despre viaţă şi despre ea însăşi pe care le admir şi am rămas plăcut surprins să constat că se pupă cu ale mele, că e pasionată de fotografie. Astfel, am purtat nişte discuţii pe tema asta. Probabil nu ştia cum mă cheamă fiindcă nu m-am prezentat. Cu greu am rezistat tentaţiei de a o face şi de a-i cere adresa de web, de mail, de acasă, numărul de telefon, CNP-ul şi data de naştere. Glumesc.

Ideea e că m-a incitat mult experimentul de a socializa cu cineva fără să fi fost făcute prezentările în prealabil. Şi am vrut să rămână aşa. Numele e cam ca eticheta de pe borcan. Eu am vrut să gust din borcan fără să ştiu ce e în el. Şi n-am regretat. Ocazii să facem prezentările sper să mai fie, iar dacă nu, ele pot fi create. Oricum, ştiu că mi-ar face plăcere să mai stăm de vorbă.

Next, Bogdan şi nebunii lui. Băiat simpatic, de gaşcă, energic, agitat. Mi-a plăcut. Cu o singură menţiune: vărule, mai lasă şi tu “instrumentul” ăla din gură că stăteai cu el mai ceva decât fetiţele de pe centură, pă bune.

Artistu, cum îl ştiu io dintotdeauna: mărunţel ca mine, guraliv şi pus pe şotii. Mă, aş vrea să ne mai întâlnim să stăm la palavre dar numai dacă promiţi să vorbeşti doar când ţi se face semn. El a fost singurul care nu m-a privit “de sus”, lol. A, şi cu pretena lui care, nu ştiu de ce, dar mi s-a părut un pic cam copleşită de ce era acolo. Dar mi-a plăcut că se ţineau mereu de mână. Până m-am prins io de ce: ca să nu şi-o fure atunci când i-o mai lua gura pe dinainte sau îi lunecau ochii în direcţii greşite, hihi.

Apoi m-am mai întreţinut cu Tedy Necula şi mi-a făcut mare plăcere să stau de vorbă cu el şi sper să mai am ocazia. Citindu-i ieri blogul, am rămas mască să constat că e unul şi acelaşi cu Tedy Necula care a jucat în filmul Noro al lui Radu Gabrea. Felicitări omule şi poate-mi spui de unde aş putea să fac rost de film. Tare aş vrea să-l revăd, mai ales acum după ce te-am cunoscut.

Ei, cam asta fu. Hai că v-am plictisit destul, dar asta e. Aveţi de-a face cu unul căruia îi place să scrie, şi să scrie, şi să scrie şi am tone de cuvinte care-mi defilează prin minte şi multe idei de scris.

V-am pupat, Sărbători Fericite şi să ne vedem cu bine la Blog Party-ul de la anul. Şi cu unii, cine şite, poate şi până atunci.

7 răspunsuri la “Crăciuneala bloggărimii pă doomiişapte – secănd edişiăn (dar nu secănd hend)”