Saturnianul

Articolul ăsta îl postam pe blogul meu fix acum 1 an. Naşterea lui a avut loc cu ocazia Crăciunului din doomiişepte şi s-a petrecut în paginile defunctei şi, constat cu surprindere, parţial reînviatei reviste online de s(-)atira(t) şi u(o)mor, pe numele ei de fată mare curat|murdar.

Acum îl reciclez şi îl voi recicla an de an. Pînă cînd? Pînă cînd spiritul de bază al Crăciunului la români va ajunge să fie altceva decît haleală şi beutură pînă la loc comanda.

****

DISCLEIMĂR: Aceasta este o ficţiune-pamflet. Orice asemănare cu persoane din viaţa reală nu este doar intenţionată, ci şi răuvoitoare.

GENESIS – Jesus He Knows Me (We Can’t Dance, 1991)

Ţârâitul ceasului îmi alungă somnul dulce fără pic de scrupule. Îl privesc cu ură printr-un păienjeniş lăptos: “Ce mi-o fi venit să-i pun alarma la 8 dimineaţa în ziua de Crăciun?”

Mă smulg din îmbrăţişarea caldă a plapumei şi lenevesc pe marginea patului. Nu-mi vine deloc să mă pun în funcţiune. “E ziua de Crăciun, ce dracu’ fac eu treaz la ora 8 dimineaţa? Şi am o migrenă cât toată Europa. Ba chiar şi ambele Americi, la cum îmi simt căpăţâna de bombată şi gata să explodeze ca un dovleac răscopt.” Arunc o privire în locul unde ar trebui să fie nevastă-mea dar mă întâmpină zăpada cearşafului. Mototolit ca şi cum… “Aseară când m-am culcat parcă era… aici?! Şi parcă am făcut şi ceva… plăcut?! Eah, bună a fost palinca aia de la naşu’. Da’ unde o fi muierea, aşa, cu noaptea-n cap, în ziua de Crăciun?”

Îmi învârt privirea prin cameră încercând să stabilesc reperele geografice ale încăperii pentru a putea efectua deplasarea şi ochii îmi cad pe bradul împodobit. “P-ăsta când l-am mai făcut?!” Un miros vag de piftie şi friptură vine de undeva din neant şi brusc mi se fac conexiunile: nevastă-bucătărie-haleală-musafiri şi… mai era ceva. O frază înoată gâfâind prin cleiul minţii, gata să-şi dea duhul, dar reuşeşte să iasă la suprafaţă cu ultimele puteri: “Dănuţ mămicule, s-aşezi şi tu masa: să pui tacâmuri, să pregăteşti salata, să pui icrele în castronaşe, să aranjezi “porcăriile” pe masă, să scoţi murături, să tai pâine c-avem musafiri. Asta dacă vrei să mai pupi tâţe în noaptea de Crăciun!”

Rotiţele încep să-mi funcţioneze cu repeziciune iar undeva, în străfundurile neuronale, se porneşte să urle isteric alarma. În secunde care-mi par ore mă reped în baie, mă uşurez, mă spăl, mă bărbieresc, mă ferchezuiesc, lepăd pijamaua şi mă înţolesc cu hainele festive. Ajung în sufragerie, desfac masa (d-aia de dooşpe persoane care se pliază). Plutesc ca un înger de jur împrejurul ei, în timp ce farfuriile, tacâmurile, paharele, şerveţele apar ca prin farmec, materializate de un Houdini nevăzut. Apoi pun şorţul şi dau năvală în bucătărie unde m-apuc de pregătirea celor alocate de cu seara, în timp ce privesc cum sfârcurile obraznice ale soţiei îi împung bluziţa subţire şi, cu un zâmbet satisfăcut, mă gândesc la morfoleala de care o să aibă parte mai târziu.

Masa e gata. Sună la uşă. Curg musafirii. Începe ospăţul. Lebăr, şorici, tobă, sângerete, pârjoale, piftie (o porţie… două… trei), ţuică (un ţoi… două… trei… patru)… “florile dalbe”… salată de boeuf (o porţie… două)… „dom, dom, să-nălţăm”… friptură (trei hălci), jumări, şpriţ (un pahar… două… trei… patru… cinci… jazzze… jab-jab-jabde)… “fără număr, fără număr”…, sarmale (cinci), încă un pahar de şpriţ… “…unde s-a născut Hristos”… iar sarmale (încă cinci)… doo de şpriţ… Guţă, Vijelie, Salam, Minune… iar o porţie de sarmale (alte şase)… “Bărbate, o să ţi se facă rău!”… “Lasă-mă dracului muiere, dă ce am muncit tot anul şi-am ţinut post negru? Să mă bucur şi io!”… iar un pahar de şpriţ şi…

STOP! Decorul dispare ca şters cu buretele de o mână obraznică. Frânturi de vorbe plutesc spre mine distorsionat şi cu încetineala melcului: “…îi vine rău…”, “…ameţeşte…”,“…ochii peste cap…”, “…să vomite…”, “…la veceu…”. Un zid lichid rece ca gheaţa ma izbeşte în figură şi trag brusc aer în piept de parcă m-aş sufoca. Încep să desluşesc fragmente de imagini. O cavalerie nabădăioasă tropăie în stomacul meu, urcă pe esofag şi tâşneşte cu putere afară, asemeni unei explozii de lavă fierbinte. Conexiunile cu realitatea încep să se contureze puţin câte puţin şi mă simt o idee mai bine.

Un glas cristalin îmi poartă până la urechi câteva cuvinte: “Te simţi bine, iubi?” Am senzaţia că trec veacuri până reuşesc să-mi întorc capul în direcţia de unde au venit cuvintele, pentru a identifica sursa. Prin ceaţă, întrezăresc un chip bălai, nişte ochi albaştri ca marea şi o pereche de ţâţe provocatoare cu sfârcuri obraznice care împung… “O fi soţia… o fi amanta… o fi Moartea? Nu contează! La noapte, sferele alea cu moţ ale mele sunt!” Borâtura mi se prelinge pe la colţurile gurii şi pică pe cămaşa imitaţie Giorgio Armani. Zâmbesc tâmp şi răspund tăios, ca o sentinţă: “Mă simt ROMÂN!” Apoi ovalul alb de ceramică mă cheamă din nou la datorie. Cred că sferele or să mai aştepte. Am sărbătorit şi Crăciunul ăsta, chiar dacă n-o să-mi amintesc mare lucru din el! La mulţi ani!

*Dîn partea lu’ autoru’: Aveţi grije ce şi cît bagaţi în voi de Crăciun. Tot ce băgaţi, trebe să şi iasă la un moment dat. Gîndiţi-vă cît de repede vreţi să iasă şi, mai ales, pe unde…

Un răspuns la “Crăciunissimo”