Prin vara lui 1996 mă aflam la nici trei ani de cînd viaţa mea o luase pe un drum nou, pe care la acea vreme îl vedeam dezastruos şi încă luptam să mă obişnuiesc cu ideea. Şi am trăit acest moment în care am vrut să gîndesc grandios şi grandoman. Şi am făcut-o!

N-am ajuns să iau locul Demiurgului dar, într-un fel sau altul, am reuşit să devin propriul demiurg. Şi încă mă perfecţionez. Cine a citit Cronicismele, ştie despre ce vorbesc.

****

Având ocazia de a mă găsi la frontiera dintre viaţă şi moarte, am simţit sublima metamorfozare prin trecerea lentă în inconştienţă, o inconştienţă unde tot ceea ce ţinea de agonie, cu toate tentaculele ei, începea să se estompeze şi să se transforme într-un extaz nebunesc ce-mi dădea senzaţia că nu eu eram acela care se prăbuşea în neant, ci neantul se prăbuşea în mine, făcându-mă să mă simt asemeni unui demiurg care, deşi are posibilitatea să creeze o lume nouă, pur şi simplu nu vrea să o facă.

Întors de la frontieră cu o conştiinţă împrospătată, indecent de împrospătată, care, după acea tentativă de eliberare, a devenit parcă şi mai obositoare, am găsit un moment de megalomanie pentru a-mi putea pune următoarea întrebare: CE AŞ FACE EU CA DEMIURG?

ÃŽmi imaginez ziua când Dumnezeu, scârbit de halul în care a ajuns lumea, prea plictisit ca să o distrugă ÅŸi prea obosit ca să creeze una nouă, mi-ar zice: “Distruge această lume ÅŸi fă alta, cum crezi tu că e mai bine!” O, cu câtă plăcere aÅŸ distruge-o! M-aÅŸ elibera astfel de toată barbaria ce mi-a fost inculcată în vremea petrecută în sânul ei. Numai cine n-a fost pătruns ÅŸi ars până în cele mai lăuntrice cotloane ale fiinÅ£ei de către flăcările-i diavoleÅŸti, mai poate nutri o iubire oarbă faţă de lumea în care, nenorocitul de el, s-a născut. Åži după ce aÅŸ distruge-o, o perioadă nu aÅŸ face absolut nimic în loc. AÅŸ sta ÅŸi aÅŸ contempla ceea ce, ca om, nu aÅŸ fi avut niciodată: supremaÅ£ia calmului deplin oferit de prezenÅ£a Nimicului.

În cele din urmă, pătruns de calm până la esenţa fiinţei mele, mi-aş arăta talentul de demiurg creând o lume cu totul nouă, o lume în care oamenii să nu cunoască întrebările fatale: de unde vin şi încotro se îndreaptă? Căci această întrebare a trezit în om groaza scurgerii timpului, obsesia finităţii sale şi frica de necunoscut. Iar de-aici până la durere, suferinţă, tristeţe şi atâtea altele nu a mai fost mult, pentru că omul a încercat cu disperare să sfideze trecerea timpului realizând construcţii monstruoase şi inutile, a încercat să scape de obsesia finităţii inventând nişte religii sterile al căror fanatic a devenit şi a crezut că autoexilându-se sistematic în indiferenţă, va anula frica de necunoscut.

De ce atâta complicaţie, când totul poate fi foarte simplu? Eu, Demirgul cel Nou, care le-am trăit şi experimentat, NU LE MAI VREAU!

Şi cine-i responsabil dacă toate acestea au existat? Oare nu cel care m-a învestit în locul Său? Pomul acela blestemat n-a fost decât scuza Sa de a ne arunca acolo unde, de fapt, voia să ne arunce, pentru vina de a fi căpătat ceea ce, oricum El ne-ar fi dat: CUNOAŞTEREA.

© Bogdan Tabarcea
mai 1996