Saturnianul

Precizare: Un text lung care vă va plictisi şi chiar vă va irita dacă nu aveţi capacitatea de a-l citi cu mintea deschisă.

Din punct de vedere spiritual, societatea umană nu este una prea dezvoltată. De fapt, din acest punct de vedere, aş putea spune că, mai de grabă, am involuat nu am evoluat. Aşa-zisa evoluţie spirituală a umanităţii se reduce la două aspecte mai mult decît infinitezimale în raport cu forţa spirtitului, fie el uman sau de altă natură.

Unul este cel doctrinar – trecerea de la politeism la monoteism şi a creării unei adevărate încrengături complicate de religii, culte, crezuri, secte şi mişcări de tot felul în care unicul zeu rămas, Dumnezeu, este folosit precum un hopa-mitică ce se bălăngăne impasibil în toate direcţiile doctrinare spre care este împins. Celălalt aspect este de ordin pur material (şi în unele cazuri mercantil) – construirea unui număr impresionant de lăcaşe de cult.

Au întărit acestea credinţa, ne-au adus evoluţia pe scara cosmică a spiritualităţii universale? Răspunsul este “nu” şi asta se poate vedea cu ochiul liber. În fapt, privitor la cel de-al doilea aspect, acesta a însemnat externalizarea a ceea ce numim Dumnezeu şi închistarea Lui în diferite simboluri iconice. L-am scos din noi înşine cînd El, de fapt, se afla acolo unde fusese adevărata Sa casă dintotdeauna, fiecare dintre noi fiind icoana, reprezentarea materială a ceea ce El este.

Prea preocupaţi sau indiferenţi pentru a mai ne osteni să aruncăm o privire în noi înşine ca să-L vedem, L-am extirpat precum un organ care nu-şi avea rostul şi l-am “clonat” în nenumărate lăcaşe de cult, icoane şi totemuri pe care le-am împrăştiat în toate zările astfel încît, indiferent pe unde ne-ar purta paşii, să putem vedea o reprezentare a Sa pentru a ne putea trăi liniştiţi vieţile, împăcaţi cu ideea că am făcut ceva pentru El.

Şi poate că nici asta n-ar fi fost atît de rău dacă n-am fi substituit ideea de Dumnezeu şi crezurile, credinţele noastre, acestor iconuri, acestor “clone divine” handicapate genetic. Simboluri totemice şi reprezentări ale zeităţilor aveau şi oamenii antichităţii. Încă mult mai multe şi mai diferite deoarece erau, în genere, societăţi politeiste. Comiteau şi ei crime şi purtau războaie în numele acestor zeităţi. Atunci unde e involuţia vă veţi întreba? Răspunsul este înfricoşător prin cauza care duce la aceste efecte, azi.

Anticii omorau în numele unei zeităţi deoarece ei credeau sincer că este prezentă acolo, credeau sincer în ea şi chiar dacă aveau o mulţime de simobluri care o reprezentau (dar nu o substituiau), zeitatea respectivă rămînea totdeauna în centrul atenţiei. Totul gravita în jurul ei.

Odată cu externalizarea lui Dumnezeu, omul modern a devenit sclavul propriilor iconuri şi reprezentări care n-au nici o legătură cu divinitatea şi cu spiritul pentru că ele nu au fost aici de la începutul timpurilor. Mai mult, s-a pierdut orice urmă de legătură cu imanenţa umană a spiritualităţii, a lui Dumnezeu, ajungîndu-se pînă acolo încît nu se mai comit crime în numele unui crez sincer (fie el adevărat sau fals), ci în numele unor obiecte.

Avem religii care ne spun că a ucide e cel mai mare păcat, îl pomenim pe Dumnezeu în aproape orice situaţie, fără vreo noimă şi ne mîndrim cu credinţa afişată zgomotos ori ostentativ dar suntem gata să facem moarte de om fără cea mai mică grimasă pe chip, culmea, nu în numele credinţei noastre şi al Dumnezeului nostru, ci în numele simbolurilor create pentru a-l reprezenta. Punem obiectele create mai presus de ceea ce noi înşine am decis să reprezinte. Nu se cheamă asta trufie cumva?

Avem o puternică dependenţă iconică care este goală de orice conţinut şi esenţă. Căci atunci cînd am crezut că scoatem divinitatea din noi transferînd-o în obiecte perceptibile şi palpabile n-am făcut altceva decît să materializăm fantasmele noastre, să dăm consistenţă solidă unor holograme mentale. Fiindcă divinitatea (Dumnezeu), nu a ieşit niciodată din noi, acolo fiind casa ei dintotdeauna, doar că am uitat să mai privim spre ea iar acum pare să ne fie frică să mai privim spre ea speriaţi de perspectiva de a nu o mai recunoaşte. Am construit mii de lăcaşuri “sfinte” în care n-a locuit niciodată Dumnezeu şi am intrat în ele sperînd să găsim ceea ce purtăm mereu cu noi, în noi.

Dumnezeu nu este responsabil de absolut nimic din ceea ce se întîmplă în vieţile noastre, bun sau rău. El ne dă răscrucea; pe ce drum o luăm este alegerea noastră. El ne dă calea; dacă o urmăm sau nu este alegerea noastră. Pentru că dincolo de Dumnezeu este Omul!

20 răspunsuri la “Dincolo de Dumnezeu este Omul!”