Saturnianul

Unul din stereotipurile des întîlnite îl reprezintă concepţia unor bărbaţi (cam mulţi după constatările mele de-a lungul timpului) şi a societăţii, în general, vizavi de ceea ce vrea să însemne expresia din titlu: femeia de casă. Am să împart stereotipia asta în două. Fiindcă ea e văzută şi înţeleasă diferit din punctul de vedere al (majorităţii???) bărbaţilor şi al societăţii.

BĂRBAŢII
De-a lungul timpului, discuţiile cu amicii şi cunoştinţele mele de sex masculin ajungeau inevitabil şi în zona relaţiilor şi a femeilor. Cînd îi întrebam cam ce calităţi şi-ar dori să aibă femeia alături de care şi-ar petrece viaţa (sau o parte din ea) unii îmi răspundeau invariabil – printre alte calităţi, majoritatea avînd legătură cu dotările exterioare şi mai puţin cele interioare – să fie femeie de casă. În concepţia mea, vizavi de înţelesul sintagmei, totul era bine şi frumos. Păreau a fi oameni de treabă care ştiu ce vor. Însă cum eu doream lămuriri suplimentare şi nu merg pe principiul că toţi înţeleg acelaşi lucru ca şi mine, am întrebat de fiecare dată: ce înţelegi tu prin femeie de casă?

Răspunsurile primite în destule situaţii m-au uimit şi a trebuit să constat că sensul vocabulei era confundat masiv cu al alteia, asemănătoare, dar al cărei sens e total diferit: femeie în casă. Pe scurt, ei voiau o femeie care să fie la dispoziţia lor din toate punctele de vedere, casnic, emoţional, sexual, etc., să facă “ciocul mic”, să nu-i contrazică atunci cînd vorbesc ei, să nu trebuiască a da explicaţii pentru ceea ce fac (aham! poate erau nişte zei reîncarnaţi) şi să închidă ochii dacă o mai pun de-o smotoceală cu o coleguţă sau amică. Pentru ăştia, citez o replică a lui Toma Caragiu din Actorul şi sălbaticii: “Securea… toporul… Capul îl aduci la mine să văd că e el”.

SOCIETATEA
A rămas cu o concepţie demnă de Evul Mediu cînd vine vorba de viziunea asupra femeii de casă: stă la numai la cratiţă, are grijă de copiii de care bărbatul e atît de mîndru dar el nu e în stare să le spună o vorbă bună sau să se joace cu ei, umblă despletită, neîngrijită, nu are timp de hobby-uri, relaxare sau micile ei plăceri sufleteşti pentru că e femeie serioasă, cu bărbat şi copii. De nenumărate ori, atunci cînd o femeie apare îngrijită, cu unghiile făcute mai tot timpul, cochetă, cu un zîmbet pe faţă şi cu respect faţă de ea însăşi, apelativele sunt: “curvă”, “panaramă”, “întreţinută” şi, dacă are copii, “sigur nu ştie ce-i aia să-i crească şi să aibă grijă de ei, pentru că le-a pus bonă”. Ştiu că sunt şi asemnea specimene de femei. Dar am cunoscut şi cunosc femei care au 2-3 copii, arată în continuare bine, se respectă, se îngrijesc, sunt cochete şi îşi cresc copiii cu dragoste.

Urăsc reacţiile astea primitive că o femeie cu copii care arată bine şi se îngrijeşte, nu e femeie de casă. De unde atîta animalism de sorginte tribală? Urăsc şi mai mult judecăţile apriorice, etichetele puse unui om pe care nu l-ai văzut în viaţa ta, nu l-ai întîlnit niciodată, n-ai schimbat o vorbă cu el, dar ştii tu că e “o curvă” sau e “un nenorocit”. Am avut discuţii aprinse chiar şi cu ai mei pe tema asta pentru că eu iau foc la asemenea concepţii pe care le consider bîrfologii şi mahalagisme, răutate viscerală. Şi am pretenţia că părinţii mei sunt nişte oameni inteligenţi (şi sunt) aşa că nu accept astfel de derapaje.

Societatea noastră mai are mult de evoluat! Iar dacă nu vrea, n-are decît să rămînă în grotă. Dar măcar oamenii apropiaţi din jurul meu îmi doresc să fie altfel, să nu se dizolve în turmă.

10 răspunsuri la “Femeia de casă”