Saturnianul

Probabil aţi auzit de atît de multe ori că nu există încît a devenit un clişeu care vă plictiseşte precum o filosofeală ieftină. La fel am crezut şi eu multă vreme, luat de valul gîndirii şablonarde şi al vorbelor rostite cu ton de sentinţă definitivă, fără posibilitate de recurs. Ei bine, astăzi ştiu că femeia ideală există! Mi-am dat seama de asta aproape întîmplător, pe principiul problemelor complicate care au soluţii uimitor de simple.

Înverşunat de afirmaţia “femeia ideală nu există”, m-am încăpăţînat să identific acele calităţi fizice şi comportamentale care puse laolaltă ar putea creiona-o. Dar, de fiecare dată, se găsea o ultimă piesă care nu se potrivea puzzle-lului aproape complet iar conceptul se risipea precum fumul. Şi nu puteam renunţa la acea piesă, fiindcă atunci aş fi intrat în contradicţie cu însuşi conceptul de femeie ideală.

Pînă cînd într-o zi, dezamăgit şi obosit să mai fac atîtea puzzle-uri care rămîneau incomplete fiindcă nu mi se potrivea fix ultima piesă, am renunţat. Din clipa în care am încetat să pun laolaltă piesele încercînd să rezolv acest puzzle, femeia ideală a început să se contureze clar şi am realizat că ea fusese acolo tot timpul iar încăpăţînarea mea de a rezolva puzzle-ul era cea care mă împiedicase să o văd pînă atunci.

Piesele am încetat să le pun laolaltă cînd am început să mă iscodesc vizavi de faptul că nu m-am putut niciodată îndrăgosti la prima vedere. Literal la prima vedere, adică. Atunci cînd vezi pentru prima oară în viaţă o femeie şi eşti gata, cazi pe spate. Cel mai devreme mi s-a întîmplat la a doua vedere. Dar niciodată la prima. Şi asta pentru că nu am avut nicicînd un şablon în care să încadrez femeia pentru a o considera posibilă parteneră: să aibă ochi nu-ştiu-cum, sau păr nu-ştiu-cum, sau sîni nu-ştiu-cum, etc. Pentru mine a fost suficient să fie măcar drăguţă şi să nu-mi agreseze retina. Atît! Deci, teoretic, m-aş putea îndrăgosti de orice femeie care posedă aceste două calităţi cu arie foarte largă de acoperire. Iar dacă după prima vedere şi trei vorbe schimbate pot spune “asta e o femeie în compania căreia mi-ar plăcea să fiu şi a doua oară”… sky is the limit. Dar de-aci încolo, încep variabilele care decid ce se întîmplă mai departe.

Prin urmare, femeia ideală este exact aceea în compania căreia te simţi bine şi simţi că poţi fi tu însuţi, fără reţineri şi poleieli. Iar ea există în permanenţă, este pretutindeni şi se găseşte cîte una pentru fiecare dintre noi, doar că poate fi văzută numai în clipa cînd încetezi să-i aplici etichete şi baremuri fixe. Lucru care, din păcate, se întîmplă destul de des. Pentru că, paradoxal, deşi nu suntem roboţi tindem să îi evaluăm pe ceilalţi folosind criterii robotice.

10 răspunsuri la “Femeia ideală”