Saturnianul

Ziua mea de naştere a fost una magică anul ăsta. Simplă, fără fast, dar magică. Mereu am evitat să merg la vreun concert, fiindcă după ce ascultam versiunea live a unei melodii şi apoi pe cea de studio, îmi ziceam că cele două nu se compară şi live nu va suna niciodată la fel de frumos ca în studio. Acum am văzut cît de mult mă înşelam! Într-adevăr, o melodie live nu sună frumos pe cd şi nu are nici un farmec. Pentru că trebuie să fii acolo, la concert, în tumultul acela, în mijlocul mulţimii, simţind cum muzica îţi perforează timpanele şi îţi pătrunde în fiecare fibră a corpului.

Asta s-a întîmplat ieri la Sala Palatului. Concertul Chris Rea a fost fix pe data de 6. Un cadou minunat – la care parcă a conspirat tot universul – făcut de un suflet drag alături de care am savurat magia chitarei electrice şi vocea răguşită a artistului britanic. Timp de două ore am trăit cu intensitate ritmurile de blues-rock și solo-urile dumnezeieşti de chitară electrică. Omul ăsta a fost de-a dreptul uluitor. Capacitatea sa de a improviza, sufletul pe care îl punea în ceea ce făcea, felul în care făcea chitara să “vorbească” nu pot fi descrise în cuvinte.

Piesa de încheiere, The Road to Hell, a ridicat efectiv sala în picioare, devenită un vulcan de ovaţii. Am impresia că i-a ridicat în picioare pînă şi pe cei din primele rînduri care, pînă atunci, stătuseră ca nişte statui de parcă se aflau la un concert de muzică simfonică. N-am să înţeleg cum de-au putut sta liniştiţi pe acele ritmuri, cu chitara în nas şi artistul la doi paşi de ei încît, dacă întindeau mîna, îl puteau atinge.

Noi eram la lojă şi n-am mai putut sta locului: am chiuit, am dansat, am bătut din palme. De fapt, nimeni n-a mai putut sta locului. Pînă şi doamna trecută de 50 de ani din faţa noastră şi două tipe sărite de 40 din spate se ridicaseră în picioare şi începuseră să se zbînţuie, să bată din palme. Ce puteai face altceva cînd Chris Rea, la aproape 59 de ani, trăia muzica şiu îţi cînta I’m not too old to dance

După ultima piesă, sala l-a ovaţionat minute în şir. A venit şi ne-a mai cîntat încă două. După care iar a fost ovaţionat minute în şir. Să ne fi cîntat pînă dimineaţă, tot nu ne-am fi săturat. A fost fenomenal! Iar eu am fost transpus total cînd a început să cînte Electric Guitar și mi-a şoptit versul I’ll find my future somewhere between E-strings (pentru necunoscători, prima şi ultima coardă de pe griful chitarei sunt denumite E – echivalentul notei muzicale “mi”). De ce asta? Ei bine, de multă vreme mă prinsese microbul chitarei electrice şi eram îndrăgostit de sunetele ei. Iar de curînd microbul a început să-şi manifeste simptomele aşa că… m-am apucat să iau lecţii de chitarăăăăă Mai mult, mi-am cumpărat una. Electrică, bineînţeles. O vîslă cum mi-a spus un tip ce construieşte amplificatoare profesioniste personalizate. Dar pentru început e bună. Mai jos, iaca şi vîsla mea.

Mulţumesc încă o dată suflete pentru cadoul făcut şi, cel mai important, pentru că ai fost acolo, cu mine.

Vă las cu două melodii Chris Rea: The Road to Hell, versiunea live dintr-un alt concert ca să vedeţi un crîmpei de atmosferă, şi Blue Cafe, cea mai recentă iubire muzicală.

PS: Am rămas impresionat de povestea omului Chris Rea cînd am aflat că la 33 de ani s-a îmbolnavit de cancer pancreatic, a suferit 9 operaţii şi a petrecut aproape un an de zile în spital. Şi iată-l la 59 de ani suţinînd pe scenă un spectacol de două ore, cu pasiune şi trăire. Două ore în care nu a băut nici măcar o gură de apă.

20 răspunsuri la “Magie pe şase corzi”