Saturnianul

Notă: Curios cum sunt, cînd mi-a venit ideea acestui articol am căutat definiţia cuvîntului “precogniţie” în dicţionar. Şi am constatat cu stupoare că nu există nici în DEX, nici în Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat, nici pe dexonline.ro. În schimb există în Webster si pe dictionary.com. Ori Academia Română a uitat să-l introducă în ediţia din 1998 a DEX-ului (nu mă pronunţ legat de ediţia nouă), ori a considerat că e un termen prea… paranormal. Prin urmare folosesc un cuvînt inexistent, cel puţin oficial, în vocabularul limbii române.

Enigma – Push The Limits (The Screen Behind The Mirror, 1999)

Vă invit în acest articol să forţăm limitele unui fenomen încă controversat: precogniţia. Majoritatea cunoaştem termenul, mulţi şi ştim ce înseamnă el, ce presupune: capacitatea anumitor indivizi de a putea “vedea” evenimentele înainte ca acestea să se petreacă efectiv. Descrierile acestor previziuni sunt asemenătoare cu un “film” a ceea ce urmează să se petreacă pe care persoana îl vede proiectat în mintea sa.

Am încercat să mă gîndesc nu atît de ce se petrece acest fenomen (personal, nu îl pun la îndoială), ci mai ales care sunt mecanismele sale? Care este cauza? Dacă e vorba de niște evenimente care nu s-au petrecut încă, atunci cum se pot derula ele sub formă de imagini în mintea cuiva? Există trei posibilități: una este o ipoteză explicată științific, celalte două sunt ipoteze sugerate de mine. Să le vedem.

1) În serialul mai mult decît SF Stargate, este emisă o ipoteză științifcă interesantă a precogniției. Evenimentele viitoare sunt cosiderate un fel de concret (materie, dacă vreți) dematerializat în subparticule ce se deplasează în spațiu-timp, din viitor către prezent. Iar prezicerea cu acuratețe a acestor evenimente ar ține posibilitatea de a determina simultan viteza de deplasare și locația exactă a acestor subparticule, la un moment dat. Acest lucru este însă imposibil deoarece subparticulele se deplasează cu viteze extrem de mari și au traiectorii neregulate deci, practic, nu s-ar putea urmări și determina cu exactitate decît fie viteza de deplasare, fie locația. Ceea ce duce evident la o predicție parțial corectă, motiv pentru care elementele ce se adeveresc sunt considerate o simplă coincidență, un noroc al prezicătorului și nu o capacitate a acestuia.

2) Evenimentele care urmează să se petreacă posedă o amprentă energetică ca antemergător pe măsură ce ele se apropie şi există anumiţi indivizi care pot capta această amprentă, iar creierul o converteşte în imagini. Pentru comparaţie, gîndiţi-vă la metrou: simţiţi venirea acestuia cu ceva vreme înainte de a ajunge în staţie, datorită curentului de aer împins prin tunel. Ştiţi că vine metroul înainte de a intra efectiv în staţie.

3) Imaginați-vă axa timpului ca fiind un film ce se derulează sub ochii voștrii. Secvențele pe care le vedeți în acest moment sunt prezentul. Secvențele pe care le-ați vizionat reprezintă trecutul, le știți, cunoașteți ce s-a întîmplat. Secvențele ce urmează să le vizionați întruchipează viitorul. Nu le cunoașteți, nu știți ce urmează să se întîmple mai departe în film, dar ele există, sunt acolo, așteptînd să vă ajungă în fața ochilor și să devină prezent.

Nu cumva viitorul reprezintă niște “secvenţe” ale unui “film” în derulare? “Secvenţe” pe care oameni cu capacităţi precognitive le pot accesa cumva şi care se derulează în mintea acestora cu mult înainte ca noi ceilalţi să devenim conşienţi de ele? Sau poate că ei au capacitatea de a “derula filmul” pe repede-înainte, beneficiind de prilejul unei “avanpremiere”?

Oricare dintre cele trei ipoteze am lua în considerare, toate ne conduc către o certitudine: viitorul, evenimentele ce urmează să se petreacă, există deja imprimate undeva în continuum-ul spaţiu-timp, fie sub formă de subparticule, amprentă energetică sau “imagini”. Pare înfricoşător pentru că ar transforma incertitudinea viitorului într-un mit născut din incapacitatea noastră de a privi dincolo de acum.

Voi ce credeţi? Mai aveţi şi alte ipoteze?