Saturnianul

Enigma – The Gravity of Love (The Screen Behind The Mirror, 1999)

The path of excess leads to
The tower of Wisdom

Try to think about it …
That’s the chance to live your life
And discover
What it is, what’s the gravity of love

Look around just people,
Can you hear their voice?
Find the one who’ll guide you
To the limits of your choice
(Enigma – The Gravity of Love)

Mai ţineţi minte cînd v-aţi dat ultima oară în montaigne-russe? A trecut mulltă vreme de cînd m-am dat, dar tot n-am uitat partea care o ador. Ştiţi, aia de la începutul cursei unde eşti suit pe rampă, maşinuţa înaintează greoi cu acel “clic-clic” monoton şi, pe măsură ce te apropii de pisc, tensiunea creşte, respiraţia devine tot mai sacadată iar cînd are loc picajul de partea cealaltă, urmează ţipătul de descătuşare, adrenalina pompează în valuri-tsunami şi simţi forţa gravitaţiei pînă în ultima celulă.

Cam aşa aş vrea să mă simt eu într-o iubire, ca într-un montaigne-russe. Să fie un fel de materie şi anti-materie care sfidează legile universale şi nu se anulează reciproc, ci se îmbină şi se completează reciproc. Să mă bucur de linişte (materie), de mersul lin al “maşinuţei”, apoi să încep a simţi acea ne-linişte (anti-materie) pozitivă cînd porneşte escaladarea piscului, să o simt crescînd în intensitate pe măsura apropierii de vîrf, apoi trăirea la cote maxime în timpul “prăbuşirii” urmată de o nouă porţiune de drum lin ce-mi dă răgaz să reîncarc bateriile.

Şi nu mă refer la actul sexual. Acela trebuie să fie prin definiţie un montaigne-russe. Nu poate fi compus numai din tonuri joase sau numai din tonuri înalte, ar fi o simfonie incompletă. Nu mă refer nici la varianta brutală, violentă a acestui montaingne-russe, îmi este străină şi o detest.

Mă refer la cum văd eu iubirea. Un univers în sine cu novele, şi cometele, şi meteoriţii, şi planetele, şi provocările sale. O diversitate aparent disparată dar cu un echilibru puternic. Un univers în care nu ai timp să te plictiseşti. Uitaţi definiţia aceea frustă şi incompletă din DEX. Iubirea nu se limitează la afecţiunie şi admiraţie. Acestea sunt doar big-bang-ul care creează universul-iubire cu o infinitate de trăiri, simţăminte, comportamente, conversaţii, gesturi, surprize, priviri, zîmbete, intonaţii, uitări, (re)amintiri şi atîtea altele…

Îmi doresc să simt jocul gravitaţiei universului-iubire, forţa ei de atracţie inexorabilă, să mă “lupt” cu această forţă chiar dacă ştiu dinainte deznodămîntul, să trăiesc acele excese care te duc spre înţelepciune, să dau tot ce se poate da şi să iau tot ce se poate lua.

Şi pentru asta, continui să mă uit la oameni, continui să le ascult vocile pînă voi găsi-o pe aceea care mă va împinge către limitele alegerii pentru că eu am împins-o către limitele alegerii ca ea să mă poată îmipnge către limitele alegerii. Pînă voi găsi-o pe aceea şi împreună să putem genera imensa forţă necesară big-bangului.