Saturnianul

Ei, drajii moşului, ia adunaţi-vă voi copchii de pi unde-i aveţi răspîndiţi, aburcaţi-i în poală şî şitiţili aşesti rînduri şe spun o poveste pi cît de frumoasă, pi atît de adevarată.

Amu, cică era odată, o ţară frumoasă şi blagoslovită cu toate cele. Şi în ţara asta trăia un zmeu tare fioros, pe numele său Consiliu. Şi treaba lu’ Consiliu aista nu era alta decît aşeea de a se uita la televizor cît îi ziulica de lungă ca să fie sigur că acolo se dau numai lucruri frumoase la care se pot uita şi copiii. Iar atunci cînd cineva avea cutezanţa să iasă din vorba lui, Consiliul năpădea în pragul palatului său, îşi aduna toate puterile, îşi umfla bucile obrajilor şi cînd urla odată din toţi bojocii, se auzea peste şapte văi. Şi mi ţi-l smotocea pe bietul şiela care îndăznise o astfel de ispravă, şi mi ţi-l ocăra şi boscorodea de numa’. Căci era un mare iubitor de copii zmeul nostru.

Pînă cînd într-o zi, zmeul se uita la desene animate şi mai că nu-i veni să-şi creadă ochilor cînd văzu asemenea ruşine care nu se mai pomenise de cînd venise el pe meleagurile astea. Sînge, crime, ură, ameninţări, jigniri, egoism înţelegea că doar aiasta era menirea lui să apere aceste valori, dar în ruptul capului nu putea accepta că prichindeii văd fetiţe cu păsărici desenate. Iar cînd află el că autorul poveştilor era unul, Petre Ispirescu se supără tare rău şi hotarî ca de-acum încolo copiii trebuie să citească numai Povestea pulii şi Povestea lui Ionică cel prost (poreclit şi Irimieia) iar la televizor sa nu mai vadă fetiţe cu păsărici desenate, ci numai femei adevărate precum mămucile lor de la care au supt ţîţă. Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am zis povestea aşa.

***

Revenind la normal (să-mi definească cineva noţiunea de “normal” într-o Românie unde şi legile fizicii uită să funcţioneze uneori), pentru cine nu pricipeşte revolta împotriva acelor desene infame trebuie să ştie asta: românii sunt un popor de duri sfioşi. Nu le tremură nici un fir de păr cînd copiii săi văd tone de sînge (animate sau nu) împăştiate pe ecrane şi aud psalmi precum “omorară-l”, “distruge-l”, “taie-l”. În schimb roşeşte pînă în vîrful urechilor şi se ruşinează cînd văd o păsărică desenată despre care oricum nu le explică nimeni că există în realitate şi fiecare copchil află care cum poate, empiric adicătelea.

Oricum, prea mult nu mai avem şi ne vom putea folosi părţile intime în mod academic (via Ion Creangă) şi ne vom putea lua de coaiele autorităţilor chiar şi în scrisorile oficiale. Vom vorbi din dicţionar.

P.S.: Acum realizez cîtă pornografie am citit cînd eram prichindel căci mi-a plăcut mult Petre Ispirescu. Şi îmi explic de ce reviste precum Playboy şi Hustler nu mă atrag deloc. I’m fuckin’ loaded with porn from an early age :))

3 răspunsuri la “Poveste fără de poveste”