Saturnianul

Vă mai aduceți aminte de celebrele inițiale pe care scumpa noastră țărișoară le purta cu mîndrie în vremurile Epocii de Aur? RSR. Pentru cei care nu știu, au uitat sau se fac că au uitat, ele însemnau Republica Socialistă România.

Ați zice că, precum cenușa risipită de vînt, aceste inițiale și doctrina pe care o întrupau atît de sec au dispărut odată cu zorii revoluției române. Moarte și îngropate, ce mai aduc vorba de ele?! O amintire urîtă pe care ar trebui s-o uităm.

Din păcate nu sunt o amintire și nu au dispărut, ci s-au transformat. Iar noul acronim nu mai există doar ca un simplu stindard pentru orînduirea statală a poporului nostru, ci undeva la un nivel mult mai profund, împlîntat în conștiința milioanelor de români care nu s-au îndurat să dea RSR-ul pe democrație și civilizație. Și atunci l-au rebrănduit. În RȘR – Republica Șmenară România. Precum gaura din drapel care a fost acoperită cu un petec de galben, tot așa și “S”-ului din RSR i s-a adăugat o sedilă. Și noua Românie a fost gata. Schimbată și primenită, pregătită să scoată capul în lumea civilizată.

Prin natura sa, românul e un descurcăreț (eufemistic vorbind). Am preluat de toate de la (aproape) toți. Dar părem să mai avem un talent în plus numit, din nou eufemistic, adaptare la situație. Spun “eufemistic” pentru că am reușit să facem din adaptare (altfel o însușire laudabilă pe care o au organismele vii cînd se confruntă cu schimbări de mediu sau de situație) un peiorativ.

Pe lung, adaptarea românului la situație a însemnat uimitoarea capacitate de a prelua ceva bun și să-l transforme în ceva prost sau de a prelua ceva prost și să-l transforme în ceva și mai prost, apoi să ridice acel ceva la rangul de virtute sau chiar politică de stat/economică. Ce înseamnă pe scurt poate fi definit cu un singur cuvînt: șmen.

Astfel, șmenul a devenit un fel de imn național pe care nimeni nu-l recunoaște oficial dar mai toată lumea îl cîntă. Se pare că suntem un popor unic în lumea civilizată. Ne-o tragem la gioale (a se citi “ne șmenium”) reciproc, cu arbitraj (a se citi “instituțiile statului”) iar cînd ne plictisim, le-o tragem la gioale și arbitrilor. Și după reprize de înjurături, hau-hau și mîrîieli reciproce ne batem pe umeri și ne împăcăm cu rînjete pe chip știind clar că fiecare din părți are un pumnal ascuns la spate, gata să-l folosească la momentul oportun.

Trăim într-o minunantă simbioză național-mioritică în care fiecare șmenuiește pe fiecare: Statul pe românul contribuabil, românul necontribuabil pe Stat, românul contribuabil dar cu indicele de sictir ajuns la maxim, pe Stat și pe cine mai poate, salariatul pe patron și patronul pe salariat, agentul economic pe client iar clientul, la rîndul lui, pe alții care îi sunt clienți, borfașii și cerșetorii pe trecători și saga poate continua.

Nu e nici o exagerare în ceea ce spun eu. Dacă nu trăiți într-un clopot de sticlă și aveți o viață profesională și socială suficient de activă, veți constata că societatea românească merge înainte pe principiul unui perpetuum mobile mai puțin obișnuit: furatul căciulii în mod reciproc. Căciula națională circulă de la unul la altul cu neîntrerupere și fiecare se înfruptă din ea cum poate și cît poate, fără să-i pese cum a ajuns acolo acel ceva din care se înfruptă.

Dacă cineva ar întrerupe ciclul ăsta al șmenului probabil am suferi un colaps al identității naționale și am fi obligați să ne confruntăm cu un nou început. Și asta ne înspăimîntă cel mai mult: perspectiva de a lăsa trecutul în urmă și să începem o viață nouă cu mentalități noi și concepte noi.

Faptul că suntem de cîteva mii de ani pe-aici (cum mi se mai perorează de către unii) nu e un motiv de mîndrie pentru mine, ci de lăsat capul în pămînt. Ce poate fii mai jenant decît să te lauzi că ai trăit niște mii de ani în care n-ai învățat (mai) nimic!

3 răspunsuri la ““Rebrănduirea” de țară”