Saturnianul

Aseară a murit George Pruteanu. De ce simt nevoia să scriu despre asta?! Pentru că l-am cunoscut. Pentru că mi-a fost profesor în primul an de facultate la cursul de Fenomenologie mediatică. Şi pentru că, dincolo de orice ar putea spune cineva rău despre el, în comparaţie cu non-valorile, clovnii, proştii şi inculţii pe care presa şi societatea i-a cocoţat azi în vîrful ierarhiei valorilor, a fost un OM! Şi pentru că tot ieri am aflat că mă leagă încă un mic amănunt… emoţional de George Pruteanu: era născut în acelaşi an, aceeaşi lună cu mama mea şi la doar două zile diferenţă de ea – 15 decembrie 1947! Stupid, poate, dar omenesc. Fiecare avem sensibilităţile noastre, nu-i aşa?

Iubit, admirat sau urît a fost un personaj incomod pentru prostie şi kitsch. De-asta nici n-a putut fi înţeles de unii dintre foştii mei colegi, oameni ajunşi în anul I al unei facultăţi de jurnalism, dar care nu erau în stare să scrie coerent şi logic şi să facă acordul dintre subiect şi predicat.

Experienţa mea personală cu domnia sa fost una dură, să-i zicem, dar benefică. Dintotdeauna eu am avut probleme de concentrare şi coerenţă cînd era vorba să-mi susţin un punct de vedere în faţa cuiva străin, iar dacă acel străin mai era şi ceea ce consideram eu “o autoritate” situaţia devenea un fel de mission impossible pentru mine. Teama de “oral” mă bîntuise în permanenţă, din elementară şi pînă în liceu.

Însă examenul oral pe care l-am dat la cursul d-lui George Pruteanu a reprezentat “mîntuirea”, momentul cînd am scăpat definitiv de orice urmă de trac. Era o persoană cu un debit verbal fantastic, intimidant dacă nu erai stăpîn pe sine şi exigent în aprecierea cunoştinţelor pe care le aveai. Puteai să visezi materia sa! Avea capacitatea de a pune întrebări simple într-o manieră încuietoare şi ştiam că la examenul cu el, dacă te bîlbîiai şi nu erai capabil să îţi duci ideea pînă la capăt va considera fie că n-ai învăţat suficient, fie că ai învăţat mecanic (ceea ce ura, noroc că şi eu uram să învăţ mecanic ) şi atunci începea să vorbească în locul tău. Moment în care erai pierdut

Prin urmare, mi-am luat inima în dinţi şi l-am privit cu îndrăzneală în ochi pe tot parcursul examenului. Iar atunci cînd a încercat să preia ştafeta începînd să-mi spună ceea ce eu ştiam şi ar fi trebuit să îi spun lui, am vorbit cu tupeu peste el nelăsînd-ul să-mi “fure” examenul. Aşa l-am trecut! Dar am scăpat definitiv şi de tracul oralului. Iar susţinierea, trei ani mai tîrziu, a lucrării de licenţă în faţa decanului şi a comisiei nu a mai reprezentat nici o problemă pentru mine. E un lucru pentru care i-am mulţumit de multe ori în gînd domnului Pruteanu şi, iată, îi mulţumesc şi acum.

Citind comentariile articolului în care se vorbeşte despre moartea lui George Pruteanu, cineva spune acolo, referindu-se şi la alţi OAMENI care au trecut în nefiinţă în ultimul an şi ceva, că ar fi o pedeapsă divină pentru o naţie care-şi persecută valorile şi nu respectă decat murdăria morală, pe care o simte aproape. Şi îi dau dreptate acestui comentator. Dumnezeu ne ia ceea ce nu ştim valoriza, deoarece înseamnă că n-avem nevoie. Şi ne blagosloveşte cu minţile “luminate” pe care le merităm şi ne domină viaţa azi.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!