Saturnianul

NOTĂ: Textul de faţă este o ficţiune bazată pe realitate. Orice asemănare cu evenimente sau persoane cunoscute este la latitudinea fiecăruia.

Magistrala biţilor
Asemeni altor milioane de roboţi biologici ai planetei, mă confrunt cu o disfuncţionalitate organică. O anumită rotiţă din complicatul şi puternicul, dar în acelaşi timp fragilul angrenaj numit organismul uman, a încetat să funcţioneze.

Nimic nu trădează că ar exista vreo defecţiune, că între miile de roboţi umblători, unul (dar nu singurul) are o problemă la mecanism şi, cu toate astea, continuă să funcţioneze pentru că energia îi este furnizată de o maşinărie care are tocmai rolul rotiţei defecte. Numai un ochi foarte atent sau experimentat ar putea observa şi bănui că roboţelul în cauză are probleme la sursa de alimentare proprie şi necesită vizite periodice pentru a se conecta la bornele unui redresor.

Precum orice robot umanoid complex, ale cărui instrucţiuni primare sunt înscrise în matricea originară încă din etapa conceperii iar apoi se dezvoltă, formează şi modelează prin rularea unor subrutine care îi permit învăţarea şi îl ajută la înmagazinarea informaţiilor trimise de către stimulii ce-l înconjoară, am momentele mele de cumpănă.

Uneori, magistralele biţilor ce-mi împînzesc procesorul organic mă conduc pe drumuri înfundate sau care se termină brusc, precum o şosea suspendată nefinalizată. Şi sunt obligat să mă opresc şi să mă gîndesc. Să mă gîndesc dacă trebuie să fac cale întoarsă şi să caut altă variantă sau, drumul care se înfundă ori se termină brusc, nu e altceva decît o provocare, o obligaţie de a construi magistrala mai departe eu însumi. În acele momente mă întreb cît din mine am rămas eu, robotul şi cît am devenit ea, maşinăria care îmi încarcă sursa de alimentare? Cît de mult şi-a pus amprenta asupra mea o inteligenţă artificială primordială dar care ştie să facă ceea ce rotiţa mea a încetat să mai facă? De ce eu şi de ce aşa? Cu ce puteam greşi, în faza de proiect fiind?

Aici intervine soft-ul, programele instalate de-a lungul funcţionării mele, şi începe să ruleze E-quilibrium care stimulează imaginaţia să proiecteze pe ecranul minţii un film anume, un film cu semnificaţiile şi mesajele sale, un film pe care conştiinţa l-a intitulat Sunetele pozitronice. Un film care-mi arată cît de bucuros trebuie să fiu de fapt că este aşa şi că altfel ar fi putut să însemne mai rău şi nu mai bine.

Că rotiţa care nu funcţionează răpeşte timpul altor activităţi da, e adevărat! Dar de timpul care îmi rămîne mă pot bucura din plin în o mie de feluri robotice frumoase de care probabil nu m-aş fi putut bucura dacă aş fi avut defecte alte circuite, poate mai multe şi mai importante. La urma urmelor, nu e o pierdere de timp să îţi poţi odihni pozitronii minţii sau să-i stimulezi citind, nu-i aşa?

va urma…