Întrebări
Într-o discuţie avută acum cîtva timp în virtual cineva şi-a pus, şi am simţit că mi-a pus, nişte întrebări. Probabil nu mi le-a pus neapărat pentru a răspunde la ele însă cu siguranţă mi le-a pus pentru a mă gîndi la ele. Şi m-am gîndit.
În fapt, de atunci, am recitit de multe ori acea conversaţie păstrată în arhivă şi, constant, m-am confruntat cu două situaţii importante:
- de fiecare dată am descoperit ceva nou, interesant, ceva ce nu remarcasem într-o lecturare anterioară;
- conversaţia este asemenea unui nucleu energetic care poate exploda oricînd în mii de raze reprezentînd tot atîtea direcţii în care se pot dezvolta noi conversaţii de sine stătătoare.
ÃŽn general, o conversaÅ£ie virtuală cu o persoană pe care nu o cunoÅŸti, nu o vezi ÅŸi nu o auzi este înspăimîntător de sterilă, ÅŸi ÅŸablonată, ÅŸi reÅ£inută: vîrstă, preferinÅ£e muzicale, teatrale, filmografice, literare etc. Ce-ai putea discuta altceva cu o persoană necunoscută, mai ales în primele discuÅ£ii? Din acest punct de vedere, conversaÅ£ia de care vă zic este o “malformaÅ£ie” pozitivă. Åži cu toate că sunt implicate forme umane în ea, pare că posedă ceva secvenÅ£e de ADN… necunoscut.
Vă mai amintiÅ£i cînd aÅ£i plîns ultima oară (ÅŸi nu de bucurie) iar asta v-a făcut să vă simÅ£iÅ£i… bine? Pare ciudat, nu? Åži antagonic. Dar real (experimentat inclusiv de subsemnatul) ÅŸi învelit în niÅŸte întrebări la care voi încerca nu atît să răspund, cît să comentez. Sau să pun întrebări întrebărilor. Fără a avea vreo pretenÅ£ie că înÅ£eleg pe deplin esenÅ£a trăirilor care au dus la aceste întrebări.
De ce trebuie să mă binedispun?
Sunt situaţii în care a fi binedispus înseamnă a fi conştient că tristeţea este singurul lucru veritabil atunci cînd toate celelalte se risipesc sau nu există. Şi atunci dacă nu eşti binedispus, nu realizezi că ţi-a mai rămas ceva. Chiar dacă e vorba numai de tristeţe. Aşadar, există acele situaţii în care trebuie să fii binedispus pentru a înţelege şi aprecia momentele de tristeţe, căci fără bunădispoziţie ea nu există. Aşa cum n-ai putea fi conştient de întuneric dacă n-ar exista lumina, şi viceversa.
Echilibrul este cheia tuturor lucrurilor pe lumea asta. Iar echilibrul se naşte din balansul extremelor, trebuie să accept chestia asta ca pe o realitate inexorabilă, chiar dacă mă deranjează teribil. Am încercat să redefinesc balanţa dar fără extreme n-am putut crea echilibrul oricît m-am chinuit. Deci, da, ai avut dreptate!
De ce să visez?
Ca să experimentezi ceva nou! E un motiv suficient? A, era, de fapt, “de ce să mai visez”? Păi poate înÅ£elegi ce a mers prost cînd ai visat prima oară. Åži faci o schimbare în vis. Visele pot fi manipulate fără consecinÅ£e nefaste.
De ce, când eşti trist, oamenii vor să-ţi schimbe starea?
Există două tipuri de astfel de oameni:
- Străinii şi cunoscuţii, care vor să schimbe starea lor şi nu o pot face decît schimbînd-o pe a ta
- Apropiaţii, care vor să-ţi schimbe starea pentru că în general lor le place să îi schimbe pe cei de lîngă ei. Pentru că nu văd persoana, ci doar imaginea pe care o au despre persoană. Şi dacă ceva nu corespunde, trebuie schimbat
Ştiţi cît de puţini sunt aceia care pot fi, pur si simplu, alături de cineva fără a încerca să schimbe ceva la acea persoană? Foarte puţini! Iar cei care realizează cînd nu fac altceva decît să încerce a schimba persoana de lîngă ei şi se străduie să n-o mai facă sunt şi mai puţini. Mulţi zic că fac ceea ce fac din iubire. Şi nu greşesc prea mult. Doar că o fac din iubire pentru ei.
De unde ştim noi că bucuria este starea pozitivă şi nu invers?
De unde ştim că lumina este cea care luminează, şi nu întunericul? De unde ştim că femeie este femeia, şi nu bărbatul? De unde ştim că trăim fiindcă respirăm, şi nu murim fiindcă respirăm?
Nu respectă nimeni tristeţea?
Cine respectă omul de lîngă el, respectă tot ceea ce ţine de acel om. Inclusiv tristeţea. Deci faptul că cineva nu respectă tristeţea n-ar trebui să ne mire mai mult decît faptul că nu respectă alegerile cuiva. Tristeţea n-are nimic special care să necesite un respect implicit. Ţine de respectul pe care ţi-l poartă, sau nu, persoana de lîngă tine.
