Saturnianul

Posts Tagged ‘oameni’

Necesitatea răului în lume e cam ca necesitatea de a face pipi şi caca. Sunt neplăcute, put urât dar aşa se elimina toxinele din organism. Iar sufletul şi spiritul uman e şi el plin, încă, de toxine. Carele trebuiesc eliminate undeva, cumva.

Am ratat să fiu prost. Şi insensibil. Iar în lumea asta sunt nişte eşecuri stigmatizante. Mă rog, pentru primul eşec nu sunt de vină direct dar mi-l asum. Ambele s-ar rezolva cu o trepanaţie. Dar nu mai e cazul la mine. Oricum, fiind un “străin” pe-aici a trebuit să mă adaptez la multe. Aşa că m-am adaptat şi la inteligenţă şi sensibilitate. Şi îmi place! E un experiment interesant dar trist, fiindcă vezi cîţi oameni dispreţuiesc inteligenţa şi sensibilitatea. Şi-mi dau seama cît de greu le este celor care vin pe lume cu astfel de calităţi. Stigmatul inteligenţei şi sensibilităţii îi transformă în “mutanţi” faţă de societate. Iar singura soluţie de adaptare e să găsească alţi “mutanţi”.

Articolul ăsta porneşte de la o notă pe facebook al lui Pheideas, unde mă întreabă “dacă ştiu eu vreun patriot”. Ce trebuia să fie un răspuns scurt s-a transformat într-un articolaş, aşa că am ales să postez pe blog.

La nivel declarativ, ştiu destui patrioţi. Îi vezi şi pe la teve (mai ales pe-acolo) Altfel, sincer nu prea ştiu. Dar ştiu că eu nu sunt patriot. Cu atît mai puţin la nivel declarativ. N-am nevoie să salvez aparenţe. Ca să pot fi patriot îmi sunt necesare motivaţii mult mai serioase decît simplul fapt că m-am născut în ţara asta. Eu nu ader la retorica cu glia strămoşească, frumuseţile patriei etc. Pentru că nu trăiesc singur în patria asta, ci înconjurat de oameni. Dacă trăiam singur eram doar eu responsabil de a mă simţi şi a fi patriot. Iar oamenii îi simt străini. Străini de mine, străini unii de alţii, străini de ţara unde trăiesc. Parcă ar trăi pe un pămînt care nu este al lor, unde stau temporar şi de unde urmează să-şi ia tălpăşiţa curînd. Şi nu pot în ruptul capului să fiu patriot doar pe baza retoricii epatante despre patriotism.

Sunt şi adeptul zicalei “omul sfinţeşte locul”. Geaba ai frumuseţi dacă îţi bagi picioarele în ele. Pămîntul e pămînt oriunde: şi aici, şi în Germania, şi peste ocean. Ceea ce îl transformă în glie şi face să te simţi legat de ea sunt oamenii care trăiesc pe acel pămînt şi ceea ce fac, cum sunt ei. Iar la noi sunt tot mai puţini cei care sfinţesc locul şi tot mai mulţi cei care-l afurisesc. Îl afurisesc nu verbal, ci la modul dureros de concret şi palpabil.

Eu încerc să sfinţesc micile mele locuri pe care le străbat. Mă strădui să fiu civilizat, să respect oamenii cu care intru în contact, să le vorbesc frumos, să respect regulile de convieţuire civilizată, să respect regulile de circulaţie etc. Dacă asta înseamnă că sunt patriot, atunci sunt. Dar eu tot nu mă simt patriot. Pentru că nu pot fi patriot doar pentru pămîntul pe care calc. Patriot pot fi doar dacă mă simt ca făcînd parte dintre oamenii printre care trăiesc nu doar prin intermediul unor concepte abstracte precum “naţiune”, dacă ei se simt ca aparţinînd unii altora. Eu nu trăiesc abstract. Prin urmare concepte abstracte ca “naţiune”, “popor”, “ţară” nu-mi spun nimic şi nu înseamnă nimic. Conceptele abstracte se pot schimba oricînd prin simpla schimbare a cuvintelor cu care sunt definite. Ceea ce rămîne concret, real, palpabil şi de luat în seamă este fiinţa umană.

Ce-mi place asta “dacă aş fi fost bărbat/femeie”! Suntem amîndouă în acelaşi timp. Şi nu vorbesc de filosofeli, tantre şi spiritualitate. Biologic! Fiecare individ are inscripţionat în codul genetic informaţiile ambelor sexe. Formal, fac referire la corp aici, devin dominante anumite caracteristici, ceea ce ne face să ne materializăm ca bărbaţi sau femei. Însă intrinsec suntem capabili şi de comportamente/simţăminte specifice celuilalt sex. Doar că ele sunt reprimate prin educaţie, datorită tipului de organizare socială defectuoasă în care trăim. Segregarea sexuală este o “cutumă” impusă de societate. În mod natural, bărbaţii şi femeile nu ar trebui să aibă probleme în a se înţelege reciproc, fie şi la cel mai profund nivel, fiindcă “softul” genetic ne permite asta. Însă el este “virusat” de condiţionările sociale.

Îmi doresc ca femeia să încerce a-şi depăşi condiţionarea impusă de societate. Şi în acelaşi timp, bărbatul să conştientizeze că natura nu a creat sexul masculin şi cel feminin în ideea de rivalitate, ci de complementaritate. Rivalitatea este o imbecilitate născocită de mintea umană pentru atingerea unor interese. Tot ce crează natura este în perfectă armonie şi echilibru. Denaturarea aparţine omului, nu naturii.

E dificil, pentru că e ceva care funcţionează de milenii şi pentru multe femei a devenit normalitate să se simtă fiinţe inferioare bărbaţilor deci submise acestora. Sigur, e o etapă inevitabilă în evoluţia umană dar a venit vremea să fie depăşită, să o transcendem. Nu putem avea pretenţia de evoluţie cîtă vreme societatea încă mai funcţionează după precepte vechi de milenii, arhidepăşite, care şi-au avut rostul la vremea lor şi acolo ar fi trebuit să rămînă, în trecut. Trebuie să găsim calea evoluţiei către echilibrul în care ne-a creat natura. O găsesc a fi singura cale de salvare a speciei umane de la degenerare şi chiar dispariţie.

Pentru cei mai mulţi apocalipsa este echivalentă cu distrugerea şi cataclismul, imaginate în toate formele. Nici nu o pot concepe altfel pentru că, de cel puţin 2000 de ani, creştinătatea este programată astfel de instituţia care inginereşte diferitele doctrine religioase: Biserica. Doar că, la origini, termenul de “apocalipsă” provine din grecescul “apokalipsis” care înseamnă “dezvăluire, demascare”. E?! Nu pre mai seamănă cu ce ştiaţi, aşa-i? Acum fiorii spaimei par să se mute de umerii celor mulţi, pe umerii celor puţini. Ştim noi care.

Aşa că eu aştept prima etapă importantă a Apocalipsei, cînd adevărata faţă a Bisericii va fi dezvăluită, demascată şi pentru privirile celor mulţi: aceea că nu este altceva decît un trust mondial de afaceri care exploatează slăbiciunile şi nevoile spirituale ale consumatorilor. “Enoriaş” nu este altceva decît un eufemism pentru mai mercantilul şi laicul “client”.

Va avea desigur şi o formă dureroasă, de suferinţă. Eliberarea din orice formă de sclavie lasă un individ dezorientat care se simte neputincios în faţa faptului că de-acum în colo EL este cel care trebuie să gîndească pentru a merge mai departe şi nu altcineva în locul lui. Este asemenea celui care începe să umble după ce a stat vreme îndelungată la pat: picioarele-i sunt nesigure şi trebuie să reînveţe a merge.

Deocamdată, cei mulţi par să fi ales pilula albastră pentru a rămîne în lumea visului. Cîţi vor avea curaj să ia pilula roşie pentru a da piept cu realitatea?!