Saturnianul

Posts Tagged ‘relatii’

Pornind de la vorba de duh rostită de actriţa Sharon Stone, (“Women can fake an orgasm, but men can fake an entire relationship”), postată pe un site de socializare, s-a iscat următorul scurt dialog: cineva a întrebat “Cine pierde?” iar altcineva i-a răspuns “Amândoi”. Eu zic că lucrurile nu stau tocmai aşa. Şi uite de ce zic asta:

1. Dacă bărbatul simulează relaţia, pierde femeia. Bărbatul nu pierde, fiindcă înseamnă că îi convine relaţia simulată. Cred că nici un om sănătos la cap şi stabil emoţional nu rămâne într-o relaţie simulată din pură plăcere, dacă nu are un interes anume.
2. Dacă femeia simulează orgasmul, pierde femeia. Majorităţii bărbaţilor nu îi pasă dacă femeia a avut orgasm pe bune, atâta vreme cât ei au avut.
3. Dacă femeia simulează orgasmul iar bărbatul simuleaza relaţia, tot femeia este cea care pierde. Dublu. O dată, că simulează orgasmul fără să îi comunice faptul că ea nu simte plăcere şi să vadă amândoi ce e de făcut. A doua oară, că se complace într-o relaţie simulată. Bărbatul nu pierde nimic. Din motivele enuntaţe la punctele 1 şi 2.
4. Dacă amândurora le convine oricare dintre cele trei situaţii şi se complac în ele, atunci nu pierde nici unul.

Ceva opinii diferite? Contraargumente? Aştept!

Anca vorbeşte de căutarea unor jumătăţi pe care nu le vom găsi fiindcă nu există, noi nefiind incompleţi ca indivizi. Inventiv, sufletul meu a născocit o teoremă care să umple golul lăsat de jumătăţile inexistente: doi oameni alături unul de celălalt reprezintă doi întregi care împreună formează o integrală. Astfel, diferenţiala factorilor întregi din ecuaţia unei relaţii se transformă, prin integrare, într-un tot unitar cu păstrarea nealterată a proprietăţilor native ale întregilor. Rezultatul are şanse să tindă către plus infinit.

Unul din stereotipurile des întîlnite îl reprezintă concepţia unor bărbaţi (cam mulţi după constatările mele de-a lungul timpului) şi a societăţii, în general, vizavi de ceea ce vrea să însemne expresia din titlu: femeia de casă. Am să împart stereotipia asta în două. Fiindcă ea e văzută şi înţeleasă diferit din punctul de vedere al (majorităţii???) bărbaţilor şi al societăţii.

BĂRBAŢII
De-a lungul timpului, discuţiile cu amicii şi cunoştinţele mele de sex masculin ajungeau inevitabil şi în zona relaţiilor şi a femeilor. Cînd îi întrebam cam ce calităţi şi-ar dori să aibă femeia alături de care şi-ar petrece viaţa (sau o parte din ea) unii îmi răspundeau invariabil – printre alte calităţi, majoritatea avînd legătură cu dotările exterioare şi mai puţin cele interioare – să fie femeie de casă. În concepţia mea, vizavi de înţelesul sintagmei, totul era bine şi frumos. Păreau a fi oameni de treabă care ştiu ce vor. Însă cum eu doream lămuriri suplimentare şi nu merg pe principiul că toţi înţeleg acelaşi lucru ca şi mine, am întrebat de fiecare dată: ce înţelegi tu prin femeie de casă?

Răspunsurile primite în destule situaţii m-au uimit şi a trebuit să constat că sensul vocabulei era confundat masiv cu al alteia, asemănătoare, dar al cărei sens e total diferit: femeie în casă. Pe scurt, ei voiau o femeie care să fie la dispoziţia lor din toate punctele de vedere, casnic, emoţional, sexual, etc., să facă “ciocul mic”, să nu-i contrazică atunci cînd vorbesc ei, să nu trebuiască a da explicaţii pentru ceea ce fac (aham! poate erau nişte zei reîncarnaţi) şi să închidă ochii dacă o mai pun de-o smotoceală cu o coleguţă sau amică. Pentru ăştia, citez o replică a lui Toma Caragiu din Actorul şi sălbaticii: “Securea… toporul… Capul îl aduci la mine să văd că e el”.

SOCIETATEA
A rămas cu o concepţie demnă de Evul Mediu cînd vine vorba de viziunea asupra femeii de casă: stă la numai la cratiţă, are grijă de copiii de care bărbatul e atît de mîndru dar el nu e în stare să le spună o vorbă bună sau să se joace cu ei, umblă despletită, neîngrijită, nu are timp de hobby-uri, relaxare sau micile ei plăceri sufleteşti pentru că e femeie serioasă, cu bărbat şi copii. De nenumărate ori, atunci cînd o femeie apare îngrijită, cu unghiile făcute mai tot timpul, cochetă, cu un zîmbet pe faţă şi cu respect faţă de ea însăşi, apelativele sunt: “curvă”, “panaramă”, “întreţinută” şi, dacă are copii, “sigur nu ştie ce-i aia să-i crească şi să aibă grijă de ei, pentru că le-a pus bonă”. Ştiu că sunt şi asemnea specimene de femei. Dar am cunoscut şi cunosc femei care au 2-3 copii, arată în continuare bine, se respectă, se îngrijesc, sunt cochete şi îşi cresc copiii cu dragoste.

Urăsc reacţiile astea primitive că o femeie cu copii care arată bine şi se îngrijeşte, nu e femeie de casă. De unde atîta animalism de sorginte tribală? Urăsc şi mai mult judecăţile apriorice, etichetele puse unui om pe care nu l-ai văzut în viaţa ta, nu l-ai întîlnit niciodată, n-ai schimbat o vorbă cu el, dar ştii tu că e “o curvă” sau e “un nenorocit”. Am avut discuţii aprinse chiar şi cu ai mei pe tema asta pentru că eu iau foc la asemenea concepţii pe care le consider bîrfologii şi mahalagisme, răutate viscerală. Şi am pretenţia că părinţii mei sunt nişte oameni inteligenţi (şi sunt) aşa că nu accept astfel de derapaje.

Societatea noastră mai are mult de evoluat! Iar dacă nu vrea, n-are decît să rămînă în grotă. Dar măcar oamenii apropiaţi din jurul meu îmi doresc să fie altfel, să nu se dizolve în turmă.

Sîmbăta trecută, văzînd că e aşa frumos afară, mi s-au aprins căclîiele după o Plimbare în Herăstrău. Da’ rău de tot mi s-au aprins, că i-am şi zis gagicei suav: “Plimbare, dacă nu ieşi cu mine acu’, ai pus-o!” Cum i-am vorbit aşa dulce, n-a avut ce face şi a acceptat.

Am comunicat intenţia mamei, deşi zisesem cu o seară în urmă că nu ies nicăieri, nici dacă mă taie cineva. Mama a rămas surprinsă şi, ca de obicei, m-a alintat: “Tu nu eşti sănătos!” “Mda, spune-mi ceva nou. S-a pus pata şi gata. Parcă m-ai cunoscut abia ieri”. Şi dus am fost.

În parc am făcut şi cîteva poze. Aveţi mai jos trei care mi-au plăcut.

Ajung aproape de debarcader unde văd o tanti cu bilete de papagal şi două fătuci frumoase luînd fiecare cîteva. Şi-mi vine aşa, un chef de joacă. Nu mai luasem bilete de papagal de cînd eram copil. Cer două, unul de viitor şi unul de căsătorie În cele cîteva frăzuţe de pe ăla de căsătorie o găsesc p-asta:

Doi ochi frumoşi de fată cu numele Elena ar vrea să îi vezi, să stai mai mult cu ei.

Opa! zic. Elena? Am io o prietenă Elena, dar… nu la modul ăla Cin’ să fie, cin’ să fie?! O urma să cunosc vreo Elenă? Şi mă pocneşte brusc, dîndu-mi seama că papagalu’ m-a blestemat. Păi ce alte Elene mai ştiu io decît Băseasca şi Udreasca? Acu’ dilema e care dintre ele o vrea s-o văd? Şi or rezista la heliul de pe Saturn?!

Antagonic, nu-i aşa? Dacă nu cauţi degeaba îţi doreşti că n-o să ai! vă aud zicînd. Mmmda, o afirmaţie logică şi, în general, valabilă. Dar… nu în toate situaţiile! Păi de, cine e de vină că voi nu aveţi răbdare să vă zic ce-mi doresc?!

Eu îmi doresc o relaţie. Iaca am spus-o cu toată gura şi nu mi-e ruşine. N-are nici o legătură cu vîrsta mea. Nu m-am conformat clişeelor sociale, am încercat să le evit din răsputeri deşi am fost şi sunt privit ciudat. Iar clişeul “ai şi tu o vîrstă, trebuie să te aşezi la casa ta” mi se pare cel mai stupid şi dăunător, ca şi cum ceea ce simţi este dependent de vîrstă. Nu oameni buni, ceea ce simţi nu are nici o legătură cu biologia, ci cu sufletul şi experienţele trăite. Relaţia nu este o condiţie biologică, ci o alegere şi o chestiune de responsabilitate, să vă intre bine în cap asta! Iar sufletul şi sentimentele nu au ADN. Nu trebuie să judecăm oamenii după momentele în care au sau nu o relaţie.

De ce îmi doresc eu o relaţie – RELAŢIE, da? – taman acum? N-are nici o legătură cu temporizarea. N-am plănuit să îmi doresc acum şi nici să nu îmi doresc pînă acum. Pur şi simplu, acum, la vîrsta asta, s-a nimerit să simt că sunt pregătit pentru aşa ceva. Am trăit suficient făcînd ceea ce îmi doream, răsfăţîndu-mă şi făcîndu-mi toate poftele fără să mă intereseze de nimeni, am trăit suficient numai pentru sufletul meu ţinînd monologuri interioare vizavi de propriile dorinţe. M-am descoperit, am greşit, am învăţat, am evoluat, am experimentat; de descoperit, evoluat şi experimentat o voi face toată viaţa, dar simt şi îmi doresc să o fac alături de ACEEA.

Bun, am înţeles, dar, totuşi, dacă îţi doreşti o relaţie, de ce nu cauţi? Pentru că este una din situaţiile în care regula nu se aplică. În fapt, este o eroare să o urmezi. Cînd îţi doreşti o relaţie, exact asta nu trebuie să cauţi! Nu e nici un paradox este mai simplu şi logic decît vă închipuiţi. Relaţia o ai cu o persoană! Prin urmare, atunci cînd îţi doreşti o relaţie, nu trebuie să te concentrezi pe căutarea relaţiei, ci pe căutarea persoanei cu care să ai o relaţie.

Pare un truism ce am zis eu, nu? Uitaţi-vă în jur cu atenţie şi o să vedeţi că nu este. Priviţi-vă prietenii care vor o relaţie ori care au o relaţie şi ceva nu merge bine. O să constataţi că pe lîngă problemele clasice – lipsă de comunicare, neimplicare, insuficientă deschidere etc. – deseori mai apare ceva ce puţini observă: unul sau amîndoi membrii cuplului îşi direcţionează toate eforturile pe relaţie şi salvarea acesteia nemailuînd înseamă tocmai ceea ce este esenţial: pe ei înşişi şi pe cel de lîngă ei. Se chinuie să salveze relaţia uitînd să se salveze pe ei.

Iar cel care îşi doreşte o relaţie şi se concentrează pe căutarea ei, va fi prea preocupat de relaţie şi nu de persoana cu care să o aibă.

Aşadar, îmi doresc o relaţie dar nu o caut. Eu caut persoana şi cînd voi găsi-o, relaţia va veni de la sine.