Saturnianul

Posts Tagged ‘sentimente’

În urmă cu ceva vreme eram convins că ceea ce ar face cu adevărat perfectă clonarea unui individ, ar fi posibilitatea de a clona nu numai trupul său, ci şi memoria sa, cu toate amintirile şi trăirile. Eram convins că identitatea cuiva nu stă doar în felul cum arată, ci şi în felul care este. Îmi închipuiam că, pentru a avea din nou lîngă noi cu adevărat o persoană dragă care a dispărut, ar fi suficient să-i duplicăm atît trupul, cît şi mintea.

Logic, ştiinţific, biologic şi chiar psihologic, n-ar trebui să avem vreo îndoială că e una şi aceeaşi persoană. Totuşi, mi-am dat seama că s-ar putea să mă aflu în eroare fiindcă am omis un aspect important: acela că nu suntem ceea ce suntem exclusiv prin noi înşine, ci şi prin felul cum ne simt cei dragi. Acea clonă ar fi identică fizic şi mental cu originalul, dar noi am şti, am simţi că nu este originalul.

Aşadar, ceea ce ne face unici este dincolo de felul cum aratăm, gîndim şi ne comportăm, ceva unic şi ireproductibil încît pînă şi o replică fizică şi mentală perfectă a cuiva ar fi diferită de original prin ceva anume.

Unii veţi zice că acel Ceva e spiritul. Eu spun că ceea ce numim spirit e doar un infim crîmpei din acel Ceva.

…veniţi de aduceţi soare :D Ziua voastră aduce cu ea şi atingerile reci ale toamnei, lucru o ţîră trist pentru iubitorii de vară cum mi-s şi eu. Dar un “La mulţi ani” călduros şi din suflet tot meritaţi. Poate ieşiţi afară să clipiţi din ochii voştri verzi, căprui, albaştri, negri ori cum io-ţi mai avea şi, cine ştie, s-o îndura soarele să mai rîdă şi el un pic şi să ne încălzească ca să nu uităm de vară. Că tare i-om mai duce dorul unii pînă la anul.

Iaca şi o dedicaţie aşa, pentru numele vostrul de la vocea faină a lui nea Aurelian Andreescu, acest Charles Aznavour al României.

Pentru echivalenţii masculini ai onomasticii n-am găsit nici o dedicaţie… targetată. Oricum, de “La mulţi ani” aveţi parte şi voi. La final, un cîntecel pentru toţi dar mai ales pentru “varişti” :D Poate dacă-l aude coana Toamnă se mai îmbunează un piculeţ.

Discutam zilele trecute cu cineva şi, din vorbă în vorbă, am ajuns la subiectul “iubire”. Mai precis, al iubirii absolute. Îmi spunea că iubirea absolută e aceea în care simţi că poţi da totul persoanei iubite şi că eşti în stare să faci absolut orice pentru acea persoană. Şi mă mai întreba dacă, după ce ai trăit o astfel de iubire, te poţi mulţumi cu mai puţin. De mulţumit, nu te mulţumeşti. Te adaptezi. Sau nu. Atît! Lucrurile complexe au rezolvări simple. Exclusiviste, dar simple. Şi neplăcute, de multe ori.

Asta a fost o consideraţiune personală. Intenţia mea nu e aceea de a prorni o polemică pe această temă. Ce voiam să spun sună aşa: nu prea cred că aş vrea să fiu iubit absolut. Intens, profund, pasional, sincer, fierbinte, chiar nebuneşte, da. Dar nu absolut! De ce? Din două motive:

1. De ce aş vrea ca cineva pe care iubesc, să mă iubească absolut? Atît de absolut încît persoana să uite de ea însăşi şi să cocheteze cu sacrificiul suprem. În prima situaţie, n-ar mai fi vorba de iubire, ci de adulare. Şi asta nu mă încîntă deloc. În cea de-a doua, aş fi “norocosul” iubit de o persoană pe care n-aş mai avea cum s-o iubesc. Iubirile-kamikaze nu sunt specialitatea mea. Prefer să iubesc o persoană vie, în loc de amintirea vie unei persoane.
2. Suntem oameni! Absolutul ar trebui să-l lăsăm în seama zeilor, divinităţii. Absolutul nu există pentru mintea şi sufletul uman. Cînd omul a tins către absolut (din orice unghi l-am privi) consecinţele au fost necruţătoare: distrugere sau autodistrugere.

Sursa: un articol intitulat Copacul fericirii. Am luat doar o parte din cele scrise acolo, cele la care am simţit nevoia să adaug ceva.

Adiemus – Elegia

Zambeste tuturor – chiar tuturor nu am reuşit
Numara stelele – le-am numărat. Şi le număr de cîte ori pot. De fiecare dată mi se face dor să mă duc acolo. Şi probabil m-aş duce dacă n-ar exista aici fiinţe pentru care să rămîn.
Imita o persoana pe care o iubesti – mă strădui. Şi descopăr lucruri despre mine făcînd asta.
Vorbeste cu Dumnezeu – vorbesc. “Demoni” interiori nu mă lasă totdeauna să şi înţeleg ce spune.
Redevino… copilul de altadata – am încercat. Am reuşit. Dar nu mereu.
Sari coarda – n-am mai făcut-o de cînd eram… copilul de altădată :D
Uita cuvantul “ranchiuna” – pînă acum am reuşit să nu port nimănui, orice aş fi păţit.
Spune “DA” – am spus. De multe ori. Uneori şi cînd nu trebuia să spun. “DA” nu este totdeauna cuvîntul potrivit. Mai greu devine atunci cînd nici “NU” nu este.
Tine-ti promisiunile – am reuşit să le ţin pe toate pînă acum. Zic eu.
Razi! – o fac. Dar nu pot mereu.
Cere ajutor – mi-e greu. Am învăţat tîrziu să cer. Încrederea mea în oameni nu este prea mare în sensul ăsta. Mai mult îl ofer.
Termina un proiect – am terminat multe. Dar nu şi cel pe care-l consider eu cel mai important. De fapt, acela e genul de proiect care nu se termină niciodată pentru că mereu e ceva de făcut la el.
Gandeste! – mi-e imposibil să NU gîndesc. Şi uneori aş vrea să pot.
Asculta cantecul greierilor – e frumos. Vara, în iarbă proaspătă cu cerul înstelat deasupra.
Viseaza cu ochii deschisi – uneori cred că visez prea mult şi cu ochii prea deschişi
Da-ti voie sa gresesti – uneori îmi dau. Poate ar trebui mai des. Sunt prea exigent cu mine. Mi s-a spus…
Iarta! – dacă n-aş ierta nu m-aş ierta.
Multumeste-i lui Dumnezeu pentru soare – îi mulţumesc pentru multe, nu doar pentru soare.
Arata-ti deschis fericirea – dacă am motive s-o fac, nu am reţineri
Accepta un compliment – îl accept dacă e sincer.
Interzice-ti sa spui “Nu pot!” timp de o zi – mi-am interzis de multe ori.
Traieste-ti clipa! – şi după clipă ce rămîne?
Continua o traditie a familiei – nu sunt un tradiţionalist
Mangaie un copil care sufera – aş vrea să am un copil. Şi să nu sufere. L-aş mîngîia oricum. De ce trebuie să mîngîiem numai la suferinţă?
Scrie o poezie. Daruieste-o “jumatatii” tale – poezia se va naşte singură odată cu jumătatea. Aştept… Am răbdare…

Asta e o leapşă care nu se dă, se ia. Cine vrea, să o ia… :)

Călcînd pe cioburile propriului suflet făcut ţăndări, nu mai putea simţi nimic altceva decît durerea provocată de ascuţişurile ce-l crestau infinitezimal dar adînc. Pînă cînd cineva i-a zis că l-ar putea recicla, scăpînd astfel de suferinţă. A luat resturile şi le-a topit în suferinţa-i vulcanică apoi a turnat lava rezultată în forma unei iubiri speciale. Sufletul rezultat era minunat. Suferinţa dispăruse. Dar constată că nu-şi mai aparţinea. A plătit oare prea scump? Sau…