Saturnianul

Ceea ce voi scrie aici nu va fi înţeles în totalitate de orice cititor care va lectura, dar ştiu că va fi înţeles de cine trebuie.

Saturnianismul meu se manifestă aproape în fiecare clipă, reprezintă o componentă în permanentă activitate a fiinţei mele, numai că se petrece interior şi la scară mică, ceea ce-l face deseori insesizabil şi uşor de trecut cu vederea. Se creează astfel imaginea unei persoane imperturbabile, neclintite, adeseori reci, indiferente, care nu poate fi impresionată de nimic şi nu poate simţi nimic. Zicala cu gardul şi cu leopardul mi se aplică şi mie, uneori chiar mai mult decît mi-aş dori.

La scară mare, perceptibilă şi extremă saturnianismul meu se manifestă rareori, are nevoie de condiţii vitrege şi de durată pentru a-l “arma”, but when it’s loaded, “încărcătura” poate fi declanşată de cel mai neînsemnat lucru. Şi se manifestă în două moduri: fie printr-o izbucnire verbală de proporţii şi la volum maxim, fie printr-o izolare totală de lume pe perioadă nedefinită care poate fi şi de ordinul lunilor de zile. De-a lungul vieţii am trecut doar prin două astfel de stări extreme aparţinînd fiecăreia din cele două moduri de manifestare. Probabil că în rest compensează saturnianismul manifestat în permanenţă şi la scară mică.

Chiar acest post este o expresie a micro-saturnianismului meu şi a fost determinat de o schimbare la 180 de grade a stării de spirit in a matter of minutes. Dacă înainte de convorbirea cu M. aveam pornirea şi hotărîrea (pe care încerc să mi le fac de cîteva zile) de a merge la nişte cumpărături, ele au dispărut brusc după convorbire şi am simţit nevoia să mă aşez şi să scriu aceste rînduri. În cîteva secunde, shopping-ul a încetat să mai fie o prioritate pe ziua asta.

Totuşi, nu regret că s-a întîmplat aşa. M-am bucurat să vorbesc cu M., să-i aud vocea, să văd că a ieşit din apele tulburi, cu toate că doar parţial la capitolul comunicare, să aflu că simte nevoia să lucreze şi chiar o face. Asta m-a bucurat cel mai mult, după ce o vreme am trăit cu senzaţia că îmi doresc eu mai mult să lucreze decît îşi doreşte M. şi devenisem pisălog la îndemnuri de activitate.

Prin urmare, deşi saturnianismul îmi dădea ghes să-mi exteriorizez frămîntările interioare cuiva căruia ştiam că m-ar fi putut asculta şi înţelege am realizat că nu pot, nu vreau şi nu am dreptul să perturb cheful de lucru pe care îl are M. după ce devenisem un pic incomod, poate chiar invaziv, adresîndu-i îndemnuri, mai mult sau mai puţin subtile, de a lucra; că trebuie să stabilesc ordinea importanţei lucrurilor şi că, în acel moment, frămîntările mele le consideram importante doar pentru că erau ale mele dar mi-am dat seama că, în realitate, ceea ce se petrecea cu M., faptul că în sfîrşit lucra, era mult mai important şi că aceste frămîntări pot aştepta pînă săptămîna viitoare.

O altă manifestare a saturnianismului meu este empatia faţă de persoanele la care ţin sau în compania cărora mă simt bine. Involuntar, captez stările acelor persoane şi asta produce modificări, mai mici sau mai mari, în propria stare de spirit. I. îmi spunea că sunt un pic “vampirizant” şi ştiu că aşa este. Mă “hrănesc” cu stările de spirit, fie ele pozitive sau negative, ale persoanelor care intră în cele două categorii pe care le-am precizat.

Şi nu prea am obiceiul de a arăta prin cuvinte persoanelor că ţin la ele şi le iubesc. Prefer să o fac prin acţiuni şi comportament (fie ele şi discrete) iar cuvintele să le folosesc mai tîrziu, cînd au deja o bază suficient de solidă pe care să se poată sprijini.

Cam astea sunt manifestările saturnianismului meu, fie el şi secundar, şi ştiu că sunt puţine persoane care m-ar putea înţelege şi accepta şi mă bucur ca un copil (da, păstrez şi această latură copilăroasă în limite decente şi nu vreau să scap de ea!) atunci cînd întîlnesc o astfel de persoană.

3 răspunsuri la “Un alt fel de saturnian”