Saturnianul

Nu atît de des cît ar trebui, dar cînd se întîmplă te trezeşte la realitate. Am păţit-o de curînd pe pielea mea. Propria prostie m-a durut. La propriu. Acum vreo două săptămîni m-am pricopsit cu infecţie la mîna dreaptă. Mă rog, pricopsit e un fel de a spune deoarece fenomenul apare ciclic (cam la 3-4 luni) datorită unei proaste vascularizări ce permite stagnarea sîngelui într-o anumită zonă, care stagnare favorizează dezvoltarea unor animăluţe de companie sîcîitoare numite germeni. Sîcîiala lor începe cu febră minoră (37,2) şi o vagă durere în zona respectivă, care, dacă nu acţionez la timp, devin insuportabile. Cum deja ştiu simptomele, încep să le dau la cap animăluţelor încă din faşă.

Prin urmare sunt nevoit sa iau un antibiotic destul de agresiv pentru stomac şi organism în general (Amoksiklav, pentru cine e interesat) care îţi cam taie pofta de mîncare şi furnizează papilelor gustative o aromă permanentă pe care eu am numit-o “de rahat”. În cel mai peiorativ sens cu putinţă. Cum am oroare de a lua medicamente dacă nu e neapărat necesar, imaginaţi-vă ce plăcere maximă aveam. Şi a trebuit să-l iau timp de 10 zile, două pastile pe zi.

Ei, aici intervine prostia. De fapt, prostiile. Prostia 1: Timp de 7 zile l-am luat ca la carte. După care, mi-am zis eu că a fost suficient şi restul de 3 zile pot să iau doar o pastilă pe zi. Prostia 2: În intervalul celor 7 zile de conştiinciozitate, ca să dizolv gustul de rahat am apelat involuntar la “Bacardi Breezer” (băutura aia răcoritoare care îmi place mie foarte mult, cu apă minerală, portocale şi… rom). După ce am băut-o, mi-am dat seama că are alcool (puţin e drept, dar are) şi că s-a dus naibii efectul antibioticului în ziua aia. Prostia 3: A doua zi, tot ca să dizolv gustul de rahat, am apelat, de data asta voluntar, la acelaşi… “Bacardi Breezer”.

Consecinţe: Animăluţele au revenit în forţă şi cu agresivitate. Dumincă la 12 am luat ultima doză de antibiotic. Duminică seara la 10 aveam febră 37,6 şi mă durea mîna rău. Luni toată ziua, pînă după-masă cînd am ajuns la dializă şi am vorbit cu doctorul, am avut 38,4, de-abia mă tîram prin casă iar în mînă nu mai puteam ţine nici măcar o linguriţă. M-am tăiat la bărbie, obligat fiind să mă bărbieresc cu stînga care e bună de orice, numai de făcut treburi de precizie şi fineţe nu. Luni noaptea făceam prima doză injectabilă de cefalosporină (un alt antibiotic puternic) şi luam prima pastilă din noua serie de Amoksiklav. Marţi dimineaţă nu mai aveam febră, mîna nu mă mai durea şi eram în formă.

Prostia chiar a durut al naibii de rău, iar acum sunt nevoit să iau încă 7 zile din scîrboşenia de antibiotic. Dar mi-a fost învăţătură de minte. Oare dacă prostia ar durea în toate situaţiile, ar fi cea mai bună învăţătură de minte?!

5 răspunsuri la “Uneori, prostia chiar doare”